Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 8

          -Să nu plângi! A spus blând, privindu-mi ochii roşii. O să mă îngrijesc de ea. Acum du-te în clasă! E inutil să mă opun... Picioarele păşesc pe cimentul rece fără voinţa mea. De ce vărs lacrimi pentru ea? Mi-e necunoscută. Poate pentru că n-am mai întâlnit bunătate de atâta timp? Dar un simplu accident să mă facă să plâng? E mult mai mult decât o necunoscută. O respect. Ştie să preţuiască fiecare clipă chiar dacă a trecut prin atâtea greutăţi. Oricum, Issa n-o să fie mai bună decât mine chiar dacă-i nepoata profesoarei !În faţa clase o văd pe Mariko. Când mă observă fuge spre mine. Mă priveşte îngrijorată. Ochii de culoarea bolţii cereşti noaptea mă studiază în grabă.
            -Unde e Arisa? Se simte bine nu-i aşa? Mă întrebă agitată, parcă prevetind cele ce vor urma. Nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Fiecare gură de aer mă arde.

            -E la cabinetul medical. A leşinat pe hol. M-am grăbit s-o duc la asistentă şi-am uitat să-o mai anunţ pe profesoară. Scuze…
            -Nu, nu e posibil! E doar o vedenie a minţii mele! Nu poate fi adevărat! Nimic nu este! Acum visez. Totul e un vis fantastic. A contestat ea vorbele mele. Şi-a îndreptat pal-mele spre ochi ca eu să nu-i observ lacrimile. O i-au de ambii umeri şi-o zgudui.
            -Greşeşti Mariko! Totul e real. Linişteşte-te!Totul va fi bine. De unde ştiu că va fi bine? Dacă e bolnavă, dacă moare?
            -Du-mă la ea! A încuviinţat spus răstit.
            -Nu acum. Mai întâi revino-ţi tu! Atâtea răspunsuri negative. Care a fost problema?[ Mă durea limba dacă-i spuneam că poate merge să o vadă?
            -Dacă mă cunoşti atunci ştii ce vreau, nu?
            -Bine, bine… Hai să vedem cum se simte! S-a întoars spre mine şi şi-a curbat buzele într-un zâmbet sfios. Am luat-o la fugă pe scări, participând parcă la o cursă.Cursa morţii? Asistenta m-a lăsat doar pe mine să intru. Am căutat-o cu privirea pe Asa dar dispăruse asemenea unei năluci. Halatul alb îi cădea pe umerii auriţi de soarele verii. Şi-a prinse părul cu o pamblică verde crud şi mi-a zis:
            -Am trimis-o la spital. Era foarte anemică. Nu aveam medicamentele necesare aici. Acum e în perfuzi. Parcă au mutat-o la camera o sută trei. Pereţii gălbui i-au asculat întreg discursul. Eu am fugit afară imediat ce am aflat cele întâmplate. Am luat-o de mână pe Mariko şi am târât-o după mine pe holuri, până la ieşirea din şcoală. Mă privea întrebător, neştiind de ce şi unde mă grăbesc. S-a smuncit şi şi-a eliberat mâna. Şi-a încruntat sprâncenele, supărată că nu vreau să-i dezvălui ceea ce mi-a spus femeia în halat alb. Mi-am întors capul într-o parte, evitând s-o privesc în ochii. Parcă gândurile mele au ajuns în mintea ei, deoarece ochii i se umezire şi mici bobiţe de cristal spălau obrazul palid. Mi-a prins degetele într-ale ei, făcându-mi semn s-o conduc spre locul unde inima i se va sfâşia în bucăţi cât mai mici. Cerul plumburiu îşi trimitea vânturile năprazncie ca să ne întristeze şi mai mult călătoria către acea clădire "blestemată". Nu s-a împotrivit nici o clipă şi s-a lăsat în voia mea. Parcă era în altă lume, departe de Pământ. Frunzele îngălbenite îşi desprindeau trupul fragil de pe crengile scorojite, se clătinau în vânt pentru o vreme şi sfârşeau în cele din urmă sub talpa unui trecător. Şi-au sacrificat viaţa doar pentru a zbura pentru o clipă sper visuri mai înalte decât ele şi-au sfârşit pe pă-mântul umed, în noroi. De ce au ales această soartă crudă când se puteau bucura de mân-gâierile vântului în fiecare zi? Au vrut să devină una cu el şi-au sfârşit prin a nu-l mai simţi niciodată. Credeau că el o să plângă pentru fiecare? Tatăl lor le-a dat libertatea şi ele şi-au irosit-o pentru un vis de nimic. De ce au ales să asculte de întuneric şi să-şi trimită sufeltu-n pustiu? Prin simplul fapt că îl iubeau? Şi au a trebuit să facă aşa ceva ca să îi demonstreze dragostea? Eu nu iubesc pe nimeni şi nu mă voi sacrifica pentru nimeni! Clădirea albă era martora gândurilor mele.
            -Du-mă la Asa! A suspinat adânc Mariko. Azi mi-am făcut mai mulţi prieteni deât în gimnaziu. De ce se poartă astfel cu mine? Oare, oare-au aflat că-s vampir? Nu, nu aveau cum .Şi-atunci de ce? Atât Arisa cât şi Mariko îmi sunt necunoscute, dar mi-au o-ferit prietenia. Urmăresc ceva? Care e scopul lor? Înţeleg c-au trecut prin greutăţi dar de ce se îngrijorează aşa de tare pentru Asa? Îmi fac loc prin mulţime cu umerii şi caut cu privirea camera o sută trei. Perţii albi devin negrii în mintea mea. Zâmbetele binevoitoare se transformă în râsete batjocoritoare. Deci aşa se simte un bolnav. Dar eu nu sunt bolnavă? De ce simt la fel ca ei? Bat în uşă. La contactul cu metalul rece parcă o mie de ace mi s-au înfipt în mâna dreaptă.
            -Intră! A venit răspunsul şoptit de dincolo. Păşesc cu teamă, trăgând-o pe Mariko după mine. La trecerea pragului strânsoarea devine mai putrnică.           

             Era îmbrăcată cu aceeaşi unuiformă de culoarea cerului. Părul blond, precum spicul de grâu, îi cădea pe umerii mici, pe faţa albă. Buzele roşii, de zmeură formau un cerc perfect. Ne-a privit mirată clipe îndelungate, surprinsă de vizita noastră. Parcă nu se aştepta să venim… sau poate nu dorea. Privi cearceaful alb ce-i acoperea trupul până la brâu şi îşi întoarse ochii către perfuzie. Şi-a împreunat degetele lungi şi îşi studie reflexia în oglindă. Nu-şi găsea cuvintele potrivite. Parcă-i era teamă să vorbească. S-a uitat atent la cameliile din vaza maronie. Cine i le-a dus? A aflat cineva ce-a păţit? Cine? Sunetul aparatelor era cel mai înspăimântător lucru auzit până atunci. Doream să se oprească, dar nu şi inima ei.

            -Mă bucur c-aţi venit. Lua-ţi loc! Ne-a făcut semn către patul ei. A continuat să se uite la flori. Ce era aşa special la ele? Nu mai văzuse camelii şi-nainte? Petalele de lapte îi capturau mintea în lumea lor. Parcă era în transă. Mi-am întors şi eu privirea spre ele dar n-am simţit nimic deosebit. Mariko a apucat-o de ambii umerii şi-a zdruncinat-o pu-ternic. Scuze, m-am adâncit în gânduri. Ve-ţi sta cu mine în această noapte, nu?
            -Sigur. I-a răspuns Mariko zâmbind. Plec capul în jos. O să mă transform dacă accept. Nu-ţi fă griji, n-o să devii vampir cât stai în prajma Arisei. Ce?! De unde ştie că-s vampir?! N-am spus nici celor apropiaţi dar o necunoscută... Cum a aflat? Nu-mi pot explica. Asiatica o privi bâlnd pe fata blondă. Kasa i-ar ţi-a creeat probleme, nu?
            -Da… Uneori mă enervează. Eu nu sunt atât de impulsivă. Seamănă mult cu Aris... Mama e ciudată! S-a întoarse spre mine. Nu înţelegi nimic, nu-i aşa? Ei bine, Kasa e mama mea. Şi ea era vampir. După ce a murit a devenit un fel de slujitor al meu care îmi dă puterea să aleg dacă vampirii din preajma mea se transformă sau nu în robii întu-nericului. Dar această putere îmi consumă o mare parte din energie dacă plâng sau sunt tristă. Mariko, la fel ca tine, e vampir şi a venit aici din cauză că nu mai suporta acest lucru. Ăsta e adevăratul motiv al venirii sale aici. Mâine au spus că mă vor externa şi-o să-mi continuii tratamentul acasă. Vrei să stai la noi în weekend?Va fi super, o să vezi! Unde i-a dispărut timiditatea de odinioară? Era doar o mască în spatele căreia se ascundae un suflet binevoitor? Şi de ce a primit aşa ceva? Aris ştie?
            -Cred că voi accepta. Nu vreau să aud vocea mamei dimineaţă. Dar....vampirii au putere?Dacă minte n-are cum să ştie.
            -Unii. Eu pot să hotărăsc dacă să mă transform sau nu iar Mariko citeşte gândurile. Poftim?! Are media zece asigurată. Nu-i drept!
             -"Poftim?! Are media zece asigurată. Nu-i drept!” Zise brunetea. Nu pot citi decât gândurile celorlalţi vampiri, nu te teme! Şi oricum nu mi-aş folosi puterea la aşa ceva. Eu da.
            -Dar eu? Întreb în mod copilăresc, făcând o mutră de căţeluş nevinovat ce-mi displace atât de mult.
             -Tu...Să vedem! Am fost atrasă de tine din clipa-n care te-am văzut, Mariko şi ceilalţi vampiri la fel. Hm... Cred că eşti lumina vampirilor. Ce mai  e şi asta?De unde Dumnezeu ştie că sunt lumina sau nuşti' ce a vampirilor? Ce-nseamnă asta? Merci Mariko că mi-ai spus. Am uitat să menţionez că eu şi Mariko putem să comunicăm prin telepatie deoarece avem acelaşi sânge? Dacă eşti lumina vampirilor înseamnă că eşti ca un fel de far în negură pentru toţi robii. E periculos. Ar trebui să te muţi la noi ca să te putrem apăra în caz de pericol.
            -Nu pot. Mama nu va fi de acord. Dar voi încerca să fiu precaută. E bine aşa? Arisa a dat din cap în semn că-i convine. Un băiat cu ochii de nepătruns mă apucă de umeri. Asa a roşit puternic.
            -Se întunecă deja. Cred că este timpul. Fata blondă m-a luat de mână pe mine şi pe Mariko iar noi, la rândul nostru, ne-am împreunat degetele cu cele ale lui Tomy. Arisa a închis ochii. Un fior cald mi-a străbătut întreg trupul. Era aşa de bine! Dar brusc am simţit din nou răcoarea serii. Ce-a fost asta?

            - Sper să nu fie nici o problemă din cauza lor.  Pleoapele-i fluturară şi se deschise-ră sfios.        

            -Ce vrei să spui prin "lor"?
            -Deci fetiţa e o fantomă. A aruncat o privire afară. Cerul îşi plângea amarul. Pică-turi mari de ploaie se prelingeau de pe acoperiş formând cercur la atingerea apei murdare din bălţile întâlnite la tot pasul. Mama nu s-a îngrijorat pentru mine, nici Jhon. Oare nici nu exist pentru ei? Atunci de ce mi-a dat viaţă? Ca să-şi bată joc de sentimentele mele? Sau a fost o greşeală că m-am născut? Pe ei abia i-am cunoscut şi deja îi cred în tot ce îmi spun. Fetiţa e gardianu cărţii? Cum de o poate vedea Tomy? E vampir? Toţi din această încăpere sunt? Chiar şi Arisa? Năluca mă va urmări pretutindeni până voi lua o decizie? Astăzi a stat în banca mea şi tot ea a făcut să se rostogolească aceea radiereă? El nu a venit pentru că şi-a pierdut radiera ci pentru că a văzut-o pe fetiţă? Să ascult de raţiune şi să stau cu mama şi Jhon sau de sentimente şi să plec cu ei?