Sentimente sau raţiune

Capitolul 21

            -Scuze, dar cine eşti? Ochii săi de culoarea unei măsline verzi se măriră consi-derabil, buzele i se curbară într-un "o" perfect iar sprâncenele de culoarea cerului se transformară în două linii orizontale, cu un pliu adânc înte ele. Eu mă uitam nedumerită la el, dar figura aceea, hm... era de-a dreptul amuzantă! Am încercat să mă stăpânesc pentru câteva secunde sperând că va pleca. Dar nu a făcut-o şi am început să râd cu lacrimi. Însă "discuţia" ne-a fost întreruptă de un tânăr cu o fată în braţe. La vedera mea acesta a rămas profund surprins şi s-a îndreptat către patul de la fereastră, a lăsat-o jos pe adolescentă şi i-a făcut semn doctorului să vină s-o consulte. Rochia de culoarea portoca-lei stricate, care-i acoperea picioarele până la genunchi era arsă într-o parte, iar picioare-le-i erau şi ele pline de arsuri, probabil dureroase.
            -Nu aici, ci în camera alăturată. Vă rog să mă urmaţi! Tu fă ce vrei! Uite, ia o foaie şi scrie! Mi-a aruncat un caiet şi un pix cu dezgust apoi a trântit uşa de perete, s-a întors înapoi, a verificat geamul şi l-a închis apoi a plecat împreună cu tânărul atât de cunoscut mie şi a încuiat uşa dup el. Să scriu? Nu-i o idee rea. Apuc cu degetele-mi aspre bucata de plastic şi mă gândesc la un subiect, un subiect comun ca şi starea în care mă aflam, o stare de moleşeală şi indiferenţă căci nu m-am gândit nici o clipă cum, de ce şi pentru ce am fost internată în spital.

            După douăzeci de minute în care pixul s-a jucat pe hârtie am terminat. Doar o frază?! "Mama este asemenea unui înger păzitor cu aripi albe, coborât din cer asemenea unei ploi de stele ce mă uimeşte de fiecre dată cu ideile-i ne-maipomenite iar sfaturile-i sunt mereu bune, de parcă mi-ar citi gândurile şi trăirile care se înfing în conştiinţa mea fără milă, asemenea unor săgeţi care îşi slăbesc strânsoarea, ruginesc dar nu dispar niciodată indiferent de încercările mele de a le atenua consecinţele disctructive ce-mi rup inima de fiecare dată când încerc să le rup vârfurile metalice, la fel ca şi gustul sângelui meu în fiecare noapte cu lună neagră şi colţi-mi albi precum pielia-m moartă, cu tente vineţii, asemenea prunelor de pe cărarea din grădina plină de florile morţii ce înfloresc doar când mă sting eu şi corpu-mi de ghiaţă în lacul din marginea oraşului, oraş ce-a devenit închisoarea mea imaginară, a cărei pereţi de beton armat îmi sunt codrii întunecaţi ce hrănesc uriaşa întindere de clădirii înalte şi cenuşii, ca nişte foi copiate la xerox-ul din şcoală, şcoala pe care am urât-o din clipa în care i-am călcat pragul, un prag al învăţăturilor imorale pe care mi le dădeau aşa-zişii mei colegi şi doar mama, îngerul meu păzitor, coborât din cer, m-a ajutat să trec peste această adâncă pră-pastie a vieţii mizerabile în care mă aflu şi astăzi fiindcă a încercat să zboare cu mine în braţe spre celălalt capăt dar eu am fost prea grea şi după ce m-a lăsat pe o mică stâncă copleşită de moleşeală a preferat să cadă în acel hău al uitării decât să mă vadă pe mine suferind dar acum, acum eu sufăr pentru ea… sau ea mă priveşte de sus, cu ochii de culorea frunzei de zambilă în lacrimi şi trimite ploi în fiecare săptămână pentru a-şi spăla păcatul adâng implantat în conştiinţa amândurora, amândurora sau doar ei, îngerul întunecat a chinului şi nesperanţei? Nu ştiam că pot scrie aşa ceva şi mai ales nu ştiam că ştiu să scriu. Pun caietul pe noptiera deasemenea albă apoi mă privesc în oglinda mare, cu suprafaţă netedă, înconjurată de o ramă sculptată aşezată pe mijlocul peretelui. Eu sunt acea tânără cu părul liliachiu? Dar sunt prea diferită, prea matură! Gândesc altfel, simt altfel, sunt prea diferită.  Şide ce nu-mi spune nimeni cum am ajuns aici? De ce nu mă vizitează mama sau Odette? Jhon şi-a dat jos ghipsul. Cine la pus să patineze dacă nu ştia! Cine e acel domn care s-a răstit la mine? Şi ce vrea să spună cu "ai avut noroc că nevastă-mea e în aceeaşi oală"? Ce ştie el, ce ştiu toţi şi nu vor să-mi spună? Unde sunt toţi pretenii mei? De ce nu vine mama?
            -De ce nu vin? Vorbele mele se răspândesc în tot salonu încet. asemenea unui ecou surd, izbindu-se de reflexia mea din oglindă. Acel luciu mort mă himnotiza şi ori-unde mă uitam ochii îmi cădeau pe oglindă şi pe tupul meu maturizat înainte de vreme, înaite de a-mi răspunde la întrebările putrezite în mintea mea, emanând un puternic miros de amoniac, un miros puternic şi greţos.
            -Nu mai vin pentr că sunt morţi, de aia! Eşti proastă sau ce? Nici n-ai fost la înmormânatrea lor. Poliţia te suspectează că i-ai fi omorât şi domnişoara nevinovată se întreabă de ce nu mai vin? Vai, măgulitor! Când o să te ducă la penitenciar o să le spui acelaşi lucru, nu? Şi de când eşti tu interesată de proză? Toată clasa ştie că eşti o poetă de doi bani. O fată blodă, de vreo şaisprezece ani, cu ochii albaştrii şi fruntea încreţită se uita cu dezgust la mine. În mâna dreaptă ţinea caietul pe care îl deschisesem acum câteva clipe.
            -Las-o în pace, Issabella! De după colţi îşi făcu apariţia o fată cu ochii verzi, asemănători celor de pisică, reci ca şi tenul ei alb iar părul blond, aproape argintiu,aspru şi tuns neglijent, despicat la vârfuri îi cădea pe umerii goi, contopindu-se mai apoi cu un matereal învechit, prăfuit şi murdar, cu multe cute adânci. Lângă ea un băiat împingea scaunul cu rotile pe care era aşezată. Bretonul castaniu îi acoperea toată fruntea lată, despărţită în patru de linii şerpuitoare ale pielii, puţin pronunţate.
            -Şi ce eşti tu, bodygard-ul ei? Aşa zisa Isabella îşi schimonosi faţa şi într-un exces de furie rupse nenumărate foi, foi care pluteau în aerul rece de spital şi se prăbuşeau rând pe rând la picioarele sale acoperite de nişte cizme negre cu tocul foarte înalt.
            -Ţi-am spus să pleci, nu? Uşa e în spatele tău, dacă nu ştiai. Fata cu picioarele arse de mai devreme îşi îmfingea cu brutalitate unghiile în husa de piele a scaunului.
            -Oricum nu sunt pe măsura voastră! Eu nu mă pun cu nişte rataţi. Tânărul a dorit să o lovească dar fata cu ochii de pisisică îi prise mâna înainte ca el să apuce să facă ceva necugetat.
            -Nu. Las-o să plece! Domnişoara "îngânfare" îmi aruncă caietul în braţe apoi ieşi din salon trântind uşa zgomotos în timp ce oglinda de pe perete se mişcase în toate părţile ca mai apoi să cadă şi să se împrăştie pe podea în sute de fragmente minscule, lucitoare, un nisip de sticlă.