Capitolul 19
-Ţi-am mai spus o dată că nu-mi pasă dacă îmi scade nota la purtatre!Nu mă duc la şcoală şi nici el nu o va face! Pentru ce să-mi irosesc timpul şi energia? Ei o numesc şcoală? Mai degrabă i-ar agăţa un felinar roşu şi-ar face o afacere de milioane! ”Eşti perversă!” Perversă? Te rog! Dacă eu sunt perversă atunci tu ce mai eşti? Şi apropo,
nu-mi spune că vrei să vin fiindcă ţi-e dor de mine ci mai degrabă pentru că gradul de prostie pe metru pătrat a devenit periculos de mare! De la cine ţi-ai mai copia temele, cine te-ar scuti de note proaste acum că Azmaria a plecat? Şi nu, nu ştiu unde s-a dus! Ce sunt eu, bodyguard-ul ei? Ups, am uitat să-mi pun telefonul la încărcat. La revedere Isa-bella! Ne vedem cât mai târziu cu putinţă! Fata închise telefonul şi-l izbi cu putere de podea. Fragmente de plastic se împrăştiară peste tot asemenea noroiului de pe verandă. Călcă cu nepăsare pe ele şi se scotoci prin buzunare. Scoase o brichetă şi o carte veche, cu o camelie încrustată pe prima pagină, apoi luă găleată din faţa uşii şi o aşeză în dreptul scaunului. Se dezbrăcă de halat, sfidând gerul năpraznic şi se aşeză pe scaun doar într-o rochie subţire şi prăfuită de culoarea portocalei stricate. Îşi introduse călcâiele însângerate în apa rece ca şi ochii de pisică sălbatică apoi îşi spălă picioarele albe folosind pe post de burete halatul. Se cufundă până la genunchi în apă, apoi se ridică şi rămase ţeapănă ca o statuie din marmură rece. Luă cartea în mână, o deschise şi cu o măiestrie de mort viu începu să rupă fiecare foaie într-un pătrat perfect, căruia, mai apoi îi dădu foc şi-l lăsa să-i cadă la picioare, arzându-i pielea-i fină. Ajunsese la limită, limita dintre viaţă şi moarte. Dacă ea a preferat să joace astfel atunci v-a părăsi lumea decât să cadă în capcana jocului ei murdar. Era oarbă? Nu vedea că întunericul şi lumina din ei nu se v-a uni niciodată? De ce ţine morţiş să înfăptuiască acest lucru? Nu vede că alţi zeci de slujitori ai nopţii îi cad la picioare şi-o imploră să-i ajute?
***
Câteva picături de apă dulce făceau cercuri mici pe întinderea pustie a apei în timp ce o barză îşi privea reflexia pe întinederea de ciolofan transparent, stând într-un picior lung ca acea zi mohorâtă, cu nori de cenuşă pură şi copaci a căror schelete uriaşe de culoarea smoalei din adâncuri erau singurul lucru ce atrăgea atenţia. Iar piciorul mor-coviu al berzei se distingea printr-o culoare vie, singura dintr-un univers pusti, pustiu ca şi sufletul celui ce plutea spre focurile Iadului. Pelerina neagră nu-l putea proteja de apa amestecată cu noroi, de vântul rece şi nici de ciorile cu penele vineţii ce se bucurau de festinul nesperat. Chipul desfigurat era învelit cu măiestrie de pojghiţa de gheaţă iar pe sprâncenele-i diforme, groase şi casatnii, primi fulgi de omăt se jucau nestingheriţi jocul morţilor vii, acompaniaţi de croncănitul ciorilor care planau pe întinderea non-culorilor. Dar ea, făptura de pe marginea lacului? Cea cu pruncul în braţe? Pe ochii închiş i se preling şuviţe în râuri de aur iar pelerina neagră îi acoperă tot trupul. Pleoapelei-i fluturară în vânt şi se deschiseseră scoţând la iveală doi ochi albaştrii precum cerul înainte de furtună. Dacă ar avea părul prins şi o rochie roşie cred că ar semăna cu Mary dar aşa pare mai degrabă o fantasmă, fantasma minţii mele. "Trezeşte-te!" Vocea mea nu sună aşa. Dar eu, eu de ce nu mă văd în acest tablou? Pentru că visez? Tot timpul am visat?Nu-mi amintesc nimic. Am ajuns la piaţă şi am întâlnit pe cineva. Cred. De ce simt că ceva important s-a întâmplat? Fata aceea seamănă cu Mary. Dar cine este Mary? De ce gândesc astfel? De ce "de ce"? Şi de unde ştiu ce înseamnă fantasmă? Mama nu mi-a excplicat! Parcă trebuia să mergem la Odette înainte de începerea anului şcolar. Oare îi v-a plăcea la şcoală lui...
-Odette? Un zgomot strident mi-a străbătut urechile şi m-a determinat să mi le acopăr. În jurul meu auzeam multe voci asemenea unui zumzăit de albine. Eram curioasă ce este cu această agitaţie dar pe de-o parte mi-era teamă să deschid ochii fiindcă nu ştiam unde mă aflu şi mai important, nu ştiam dacă îi puteam deschide. Dar nu puteam rămâne în întunericul care-mi dădea fiori pe şira spinării ci trebuia să încerc măcar odată, asemenea unui flurure cu aripi străvezii ce a căzut în lacul nespernţei, să dau din aripile-mi ude, să privesc spre mingea de lumină orbitoare şi cu riscul de a mă prăbuşi în nefiinţă să-mi scutur aripile de stropii grei de rouă ce cântăresc sute de kilograme pe umerii mei mici şi să mă îndrept spre mingea arzătoare cu ultimile forţe rămase şi cu multă, multă încredere voi reuşi să plutesc din nou! Încet dar sigur îmi ridic pleoapele.S ingurul lucru pe care îl văd este o chestie mare, luminoasă, din cauza căreia încep să lăcrimez de parcă aş curăţa ceapă. O femeie cu părul castaniu mă priveşte insistent, cu ochii trişti. Am reu-şit! Fluturele meu zboară spre mingea luminoasă ce emană o căldură plăcută care îmi usucă aripile udate cu apa purificări. Dar acest fluture este diferit. Aripile străvezii se transformă într-unele albe, un alb indescifrabil,I ar fluturele de odinioară nu mai există căci locul i-a fost luat de un altul, ce mă pedepseşte în cel mai groaznic mod. De ce, de ce faci asta, fluture-al uitării?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu