Sentimente sau raţiune

Capitolul 20

            Femeia de pe lac, fata din mintea mea, pruncul din braţele mamei. Atâţia ani în care îţi forţezi limitele pentru a ajunge pe treapta cea mai înaltă, ani în care te subesti-mezi şi te târăşti în noroiul toamnei, îţi sacrifici orele de somn pentru a învăţa, pentru ai mulţumi pe cei din jurul tău, pe rude, pe părinţi, cei ce vor să creeze din tine o persoană renumită, bogată, dar uit de părerile tale, de vocaţia pe care într-adevăr o ai şi te trans-formă pe tine în visul lor nerealizabil, crezând cu tărie că vei fi mulţumită cu acel statut social pe care ei nu l-au putut obtine şi uită că tu eşti defapt o persoană, nu o marionetă mânuită cu măiestrie de păpuşarul ei, păpuşarul care şi el a fost obligat de cei din jur să se calce în picioare şi să urmeze drumul altcuiva deoarece el nu a avut curajul să se opu-nă presiunii creeate de visurile altora, visurile pe care el, adevaratul el, le considera iraţionale. În schimb a preferat să se supună şi să sufere în tăcere decât să taie sforile păpuşii şi să mă lase să-mi urmez calea mea, nu a celorlalţi, inconştient la faptul că odată şi odată o să-mi dau seama de toată această şaradă construită pe intertese şi o să mă eliberez din strânsoarea ce mă manipulase atâta timp şi voi porni şchiopătând, cu hainele pline de sânge dar cu o voinţă de fier spre drumul meu -nu a lu-  şi nu le voi face pe plac aşa-zişilor mei prieteni care mă considerau doar un pion pe o tablă de şah a cuvintelor nespuse din cauza întunericului ce-mi domina mintea spălată din vremurile copilăriei şi din cauza mâinii gigantice, cu degete mici şi butucănoase, care mă mişca pe pătrăţelele negre chiar dacă eu vroiam să descopăr drumul pătratelor albe. Dar ea, mâna care m-a împins de la spate pe un viitor fals şi nesigur mă înde-părta de calea pe care doream s-o urmez şi se făcea că nici măcar nu-mi observă gestu-rile mele disperate de a scăpa din lanţurile sale, a fost mereu o piedică în calea mea, viitorul adevărat şi sigur.

            Ce te faci când tu te aflii în cealaltă extremă? Ce faci dacă toţi în loc să te priveze de libertate ţi-au dat-o în exces şi tu te-ai orbit singură şi ai ales calea cea proastă, decizie pe care o regreţi, dar acum, după ce cei din jurul tău te-au trădat, marginalizat şi aruncat în uitare nu mai poţi să construieşti un drum bun fiindcă drumul acesta pavat cu iluzii s-a lipit de picioatele tale desculţe, înnegrite de timpul petrecut într-o lume pe care o credeai reală şi care de fapt era o minciună ca şi toţi ceilalţi, ca şi viaţa ta. Ce faci dacă ai afla că eu m-am trezit într-o astfel de lume şi am doar amintirii din cealaltă lume, dar toate persoanele din respectivele amintiri s-au dus iar eu, eu nu cunosc pe nimeni? Mai ajuta sau ai fugi de mine, o ciudată?
            -Ai câştigat! Acea lumină puternică a dispărut de parcă nici n-a fost iar ochii mei au rămas pironţi pe pe întinderea de var alb a tavanului. Alb. O culoare frumoasă dar inexistentă pe pereţii casei mele. Lumina e prea difuză iar mirosul este cu totul altfel, un miros de spital. Dacă, dacă chiar am ajuns acolo, dacă vor să-mi facă ceva rău?! Ce-au făcut cu mama, cu Odette? Acest loc e straniu. Mă pierd în albul varului. E  prea mult alb şi nici o pată de culoare. Nu vreau să stau în acest loc sub nici o formă! Ochii îmi cad pe cearşaful deasemenea alb, care-mi ascunde corpul prea matur pentru iluzia mea. Vreau să descopăr mai mult dar sunt împiedicată de-o punernică durere de cap şi de mâna care nu vrea să se mişte cu nici un chip, o mână mai grea decât îmi aduceam eu aminte. Strâng cu putere materialul aspru între picioare, sperând că îmi va mai calma această durere insuportabilă, vie. Parcă cineva explora capul meu cu lama bine ascuţită a unui pumnal. O mică înţepătură în mâna stângă şi vrăjmaşul îşi retreage cuţitul imaginar.
            -Nu ştiam că vechea mea pacientă e aşa puternică. Calmează-te, Azmaria! Aici eşti în siguranţă. Bărbatul în halat alb zâmbeşte prietenos şi-mi dă firele de păr de pe frunte. Apropo, de când nu te-ai mai tuns? Şi ce-i cu toată tărăşenia asta? Te iei la harţă cu un necunoscut în plină stradă, ba mai mult, vă mai şi bateţi, iar apoi mi-eşti adusă leşinată de o femeie ciudată în braţe care-mi povesteşte cum ai încercat să eviţi stâlpul de lângă taraba ei dar în loc să-l eviţi te-ai lovit cum nu se putea mai rău de el. Mă mir cum de nu ţi-ai spart capu'! A, şi să nu mai uit că mai pomenea şi de o copilă de vreo zece ani, îmbrăcată în kimono, care te-a prins şi apoi a dispărut. Cine Dumnezeu crede aşa ceva?! Se pare că nu am fost chiar tocilarul din prima bancă, cel ce ştia toate cărţile pe de rost. Auzi: cuie! Cuie! Cine ar fi crezut că te-ai înţepat în nişte cuie? Ai avut noroc că nevastă-mea e în aceiaşi oală altfel ai fi avut mari necazuri domnişoară! Cine ar fi crezut că o poa-te înlocui asemenea femeie?! Hai fii serioasă! Ce sperai, că o să cred o asemenea poveste stupidă ?! Ai grijă ce mai faci că s-ar putea să nu mai fiu la fel de îngăduitor!