Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 12

            -Mamă, crezi că e bine ce facem? Nu eşti prea dură cu ea? O s-o ajute să ia o hotărâre?A întrebat copila în timp ce-şi punea sabia în teacă. Kimono-ul ei strălucea în lumina seacă a zorilor. Părul de culoarea unei frunze ofilite se juca pe obrajii ei ca două roze. Nimic nu-i dădea de gol adevărata sa menire. Copil îmbăiat în sânge.
            -Da. Ayume, nu uita, asta e menirea ta. Cu cât omori mai mulţi oameni, cu atât trăieşti mai mult. Cel puţin până vei putea deveni femeie. Apropo, năluca a acceptat propunerea?
            -Te referi la decizia de a intra în adevărata lumină? Păi am întrebat-o şi acceptă dar cam sfios. Şi ori cum, asta e posibl doar dacă întunericul şi lumina vampirilor se dedică unul altuia. Iar ei... habarnuau cine e EA şi cine e EL.

            -Asta se va schimba după ce-ţi termeni treaba. A spuse fata în rochie roşie. Ochii i se îngustară iar sprâncenele deveiră nişte săbii ascuţite.
            -Nu-ţi fă griji, Aiko. Am făcut acest lucru de sute de ori, n-am să greşesc acum. Copila s-a întoarse pe călcâie, spre cărarea ce ducea dincolo de codru.
            -Ţi-am zis să nu mă mai strigi aşa, Ayume!
            -Cum spui tu, mamă. Păşi încet pe cărăruia acoperită de bălţi. Copacii i se plecau spre pământ cu umilinţă, închinându-se. Primele raze ale soarelui se izbeau de trupul ei firav, rece ca moartea. Mii de frunze se dăruiau pământului, formând pe poteca îngustă un covor roşiatic, precum sângele ce-i spălau trecutul zbuciumat. Iarba îngălbenită se hrănea cu ultimele picături de rouă din viaţa lor. Doar un an... Nu-i drept! Cum poate să-l facă pe Soare să se îndrăgostească de Ea doar într-un singur an? Doar glasul păsărilor îi mai alina suferinţa neâmpărtăşită. Picăturile de apă ce s-au aşezat comod pe vegetaţia uscată udau picioarele albe ale copilei. Putea privi din nou sângelele prelingându-se de pe degetele-i de ghiaţă. Dulceaţa lichidului roşiatic o să-i astâmpere foamea pentru mult timp de-acum încolo. “Ce festin! Trei într-o singură noapte. Pparcă e un noroc picat din ce. !Sau din focul Iadului."

                                                               *** 

            Asiatica stătea ghemuită pe o bancă din faţa spitalului. Ochii îi erau roşii. Nu de la noaptea de nesomn ci de la lacrimi. Era udă până la piele dar nu-i păsa. Bluza albă  îi de-venise de un albastru spălăcit din cauza fustei de culoarea mării.
            -De ce am făcut asta? Mi-am consumat o mare parte din energie pentru un lucru nefolositor. Puteam s-o învăţ pe ea cum să facă acest lucru. Lumină şi întuneric. Asts e esenţa sa?!
                                                               ***

            -Arisa, unde eşti? Abia am reuşit să scap din ghiarele morţii. Mă detest pentru că sunt vampir. Şi Azmaria te-a făcut să suferi iarăşi! De ce trebuie să semene cu mama? De ce nu poate fi totul ca acum opt sute de ani? Nemurirea nu poate fi luată decât de Ayume. Dacă-i cer, o va face? Nu. Vreau să trăiesc! Fata cu părul blond şi-a întoars privirea către cer. După atâta timp, zorile. Ochii săi verzi, de pisică sălbatică, se bucurau de un răsărit de mult uitat.
                                                             ***

            -Mary... Unde eşti cu fiica ta? S-o transformi în cel căruia i-ai încredinţat inima? Eu sunt nemuritoare doar pentru că te-ai întrupat în mine, mamă? Soarta a fost mai bună cu Mariko. L-ai muşcat pe tatăl ei, dar ea nu s-a născut vampir. Tomy, e de ajuns să-ţi rostesc numele şi deja m-am înroşit. Te vreau! Dar nu pot. Întunericul are nevoie de lumină iar eu nu sunt lummina ta. Lacrimi sărate îi pictează marginile ochilor."

                                                               ***

            “Sper c-a totul să decurgă cum doresc. Ai grijă, copila mea. Nu vreau să te pierd cum l-am pierdut pe EL. Întunericul meu e dat uitării…
                         
                                                               ***

            Fata cu părul blond se uită pe geam la răsăritul ei. Cearşaful alb îi acoperă trupul firav. Pe gâtul rigid simţea lama rece a unei săbii. "Nu poate fi Ea!"
            -Ayume?! A şopteştit încet, dorind să fie doar un vis. E un vis, visul adevărat al întunericului.
            -Arisa, nu ne-am văzut de ceva vreme. Şi acum e ultima oară când ne vedem. Lumină întunecată a dragonului.