Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 4

          Spune ce vrei sau taci pe vecie. Vecie... Trăieşte pe vecie copile în trupul de adutl. Şi eu să trăiesc chiar dacă nu doresc? Vreau să mă schimb dar nu pot
să-mi las amintirile. De mama m-aş lipsi dar de Jhon? Ar fi şansa mea să-mi fac prieteni, şansa spre uiatre. Oare cum e o noapte a unui om normal? Doarme bătându-şi capul cu nimicuri. Se crede nedreptăţit de familie, şef, prieteni. Dar eu de cine mă cred ne-dreptăţită? De destin? Aceasta e soarta mea. Să râmân veşnic slujitor al nopţii din inima mea? Nu vreau să renunţ la această viaţă dar nici să o pierd. Nici n-am ce pierde, poate doar pe fratele meu... Mama s-a dus demult în opinia mea. Dar inima ce-mi dictează? Nu mă obosesc să aflu. N-am ascultata nici o dată. De ce aş face asta acum? Trădătoare

ce-mi pulsează întuneric în vene!
            -Nu mai sta acolo ca o momâie şi hai acasă! Câteva priviri şi-au întrerupt lectura şi o priveau stupefiate pe mama care ei bine, urla la mine.
            -Bine, bolborosesc neinteresată.
            Grăbesc pasul, evitând discursul bibliotecarei care nu era în cele mai bune toane din cauza asta. Mama se opreşte la un bancomat să scoată nişte bani iar eu mă ţin de promisiunea nepromisă. Nu-mi amintesc ce am făcut în drum spre casă. Picioarele îmi erau prea obişnuite cu drumul ca să mai protesteze iar ochii se plictisiseră de priveliştea mereu aceiaşi. Era de prisos să mai salut. Nimeni nu mi-ar întoarce vorbele. Eram indi-ferentă la privirile trecătorilor îndreptate spre mine. Problema mea că-s abătută, nu a lor! Eu nu le spun nimic aşa că nici ei să nu facă nimic!
            Împing cu umărul stâng uşa. Scârţâitul îmi urază "bun venit" spre camera mea, închisoarea gândurilor. Vreau să trăiesc dar nu într-o cochilie de melc. Dacă mama m-ar uit totul ar fi la fel dar dacă ar face Jhon cursul vieţii s-ar schimba radical. Atât al meu cât şi al lui. O hotărâre... e de prisos. Nu ştiu ce să fac, chiar nu ştiu. Nu am la cine să apelez. Pe toţi i-am pierdut în vârtejul timpului. Odette... Ea m-a sfătuit mereu când trebuia să iau o decizie importantă. Binevoitoare şi-n acelaşi timp realistă... Părea că nu cunoaşte răutăţile societăţii şi trăieşte înconjurată doar de bunătate, dar conştiantiza mai mai bine decât un adult spinii vieţii. Să risc? Sigur e pe-aproape. O aud ca  prin vis chemându-mă la vânătoare de oameni. Dar nu vreau să simt sânge cald pe buze, poate doar al meu. Singura mea şansă... Dacă scap de sub contol, dacă omor pe cineva? Nu,nu vreau! Dar nu am de ales...
            Noaptea şi-a întins aripile de zgură spre sufletul meu. Pentru prima oară în trei ani simt că nimeni nu mă poate învinge. Peretele s-a albit la vederea mea şi se închidea în întuneric prevestind ce va urma. Simt gustul sângelui şi marginile ascuţite ale dinţilor. Blestemul trebuie înfruntat. N-o să pierd, nu în faţa sa! Privirea îmi cade pe palmele reci. Ungiile s-au transformat în ghiare tăioase menite să sfâşie trupul adeversarului.
            -Azmari'! o siluetă ştearsă mă priveşte prin geamul de sticlă. Nu fă greşeala mea! şopteşte încet. Mă ridic de pe pat, celula vamirului, şi mă îndrept anevoios spre fereastră. Dau la oparte draperia şi ating sfios sticla cu degetele. La fel face şi ea. Mă studiază pierdută în gânduri. Privirea ta e altfel... Te-ai schimbat de când nu ne-am văzut. Mă trezesc din aşa zisa transă la auzul vorbelor. M-am schimbat... Abia acum a observat. Şi nu din cauza ei m-am schimbat? Sunt compleşită de furie. Nu vreau s-o văd în faţa ochilor. Toate amintirile s-au spulberat într-o clipă. Mi-am făcut iluzii deşarte. Cum am putut crede că v-a reveni cea de odinioară dacă me vede?! Sunt proastă, proastă că mă gândesc la aşa ceva! O dată ce ai devenitit vampir nu te poţi schimba. Dau cu pumnul în geam, spărându-i sticla. Cioburile cad la picioarele mele, strălucind pentru ultima oară. Ea nu se sinchiseşte să se dea mai în spate. Nici măcar nu a surprins-o gestul meu. Parcă a prevăzut că aşa o să reacţionez. Ştie ceva ce eu nu ştiu?
            -La fel ca de fiecarte dată:incontrolabilă. De parcă geamul te v-a apăra de mine. M-a privit cu ură de parcă nici nu-şi aminteşte că am fost prietene cânva. Cine i-a făcut asta? Nu e cea adevărată. Prietena mea nu ar face aşa ceva! O prind de mână. Ea se opreşte ca şi cum s-ar fi lovit de un perete invizibil. Îmi înfing fără ezitare ghiarele în mâna sa. Furia mă face nepăsătoare la sentimentele mele. Nu mă simt vinovată. O merita. Pâraie de sânge îi explorează pielea moartă. Se preling pe degetele mele făcându-mi strânsoarea mai puternică. La rândul ei, repetă mişcarea. Muşchii nu mi se împotrivesc şi lasă drum liber ghearelor spre oase.
            -Deci vrei să jucăm dur! M-a lovit puternic cu vârful cizmei în bărbie. O şuviţă de sânge strălucea în lumina argintată a lunii. Eu ripostez făcând acelaşi lucru. Acum ori nici odată! Îmi scot ghiarele din mâna sa şi le îndrept spre piept. Nu e timp de compasiune. I le înfing în inimă. O simt cum pulsează. Vrea să facă şi ea aceeaşi mişcare. Prea târziu! I-o scot din piept fără să-mi pese şi i-o arunc spre luna plină. În urma sa lasă o dâră roşiatică ce-i arată pentru puţină vreme drumul. Pete mari de sânge udă aceeaşi rochie de acum trei ani. Ce coincidenţă.
            -Adio! Îi scot braţul din mâna mea şi o las să cadă în gol asemenea unui bolovan în apă. Încă mai mişca.Îmi apropii buzele de gâtul ei. Colţii se bucură de festin după atâta vreme. Nu ştiam că sângele are un gust aşa de bun…

            Pe bolta cerească se aprinde o flacără, două, trei. Culorile se schimbă.Faţada blocului prinde diferite tente de rozaliu. Trei păsări cu penele de zgură s-au aşezat pe creanga unui copac din apropiere privind la morbida privelişte. Abia acum realizez ce am făcut. M-am lăsat  dominată de vampirul din mine. Greşeala nu mai poate fi îndreptată. Lacrimi mari îmi apar în colţul ochilor. Rup o bugată din rochia ei odată galbeni pai, acum roşiatică, şi mi-o înfăşor în jurul braţului rănit, pentru a opri hemoragia destul de puternică. Am scăpat uşor faţă de ea... Nu voi uita uşor fapta mea necugetată. Odette... Erai aşa de bună, zâmbitore. O păpuşă din  porţelan, moartă... Ultimul cuvânt nu doreşte să iasă din mintea mea sub nici o formă. E moartă. Prietena mea s-a dus departe, în lumea umbrelor. Nu o voi mai întâlni. A meritat să te sacrifici pentru am oferi lumină? Te-ai prefăcut impertinentă doar ca să mă faci să te duc în lumea pe care o crezi mai bună decât aceasta? Chiar ţi-ai dorit să mori?De-asta te-ai îmbrăcat în rochia sacrificiului. Eu m-am transformat în vampir ca să-ţi satur pofta iar tu ai murit pentru mine ca să nu-mi mai fie gândul la tine. E drept? Sacrificiul meu e neânsemnat faţă de al tău. Ştiam că galben este culoarea gelozie nu a morţi.Mi-ai dovedit contrariul. Nu-mi pasă! Dacă nu te am pe tine n-am nimi.! De ce am crezut că nu pot trăi fără Jhon? Din cauza acelei promisiuni. Altceva? Nimic. Suntem total opuşiDestrăbălatul... Îi dau dreptate mamei :"e mai uşor să spui decât să faci". Mulţumesc Odette. Fără tine nu aş fi putut lua o decizie. Ce ai făcut este nepreţuit.

            Mă scol de pe trotuarul rece, udat de roua dimineţii. Închid ochii sfios. Părul liliachiu îmi flutură în vânt, căpătând de la razele soarelui culoarea zorilor. A sosit momentul. Şoptesc:
    -Mary,Mary,Mary!