Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 5

            Fata cu părul aurit nu a ezitat să-şi facă apariţia.
               -Ce ai hotărât?M-a întreabat fără nici o inhibiţie.
               -Să trec ,încuviinţez hotărâtă, accentuând fiecare literă.
            -Nu te pripi!O dată ce ai trecut nu te poţi întoarce înapoi. E mai bine să fii cugetată în a lua o decizie.
            -Am decis să trec! Strig indiganată.
            -Cum doreşti.Ia-mă de mână şi repetă după mine: las sentimentele şi raţiunea în această lume...
             -Las sentimentele şi raţiunea în această lume.
              -Doresc să scap de acest trecut...
             -Doresc să scap de acest trecut.
             -Trecutul şi prezentul nu există, uit tot şi scap de ce am vrut.
              -Trecutul şi prezentul nu există, uit tot şi scap de ce am vrut.Ultimele cuvinte se preling sfios de pe buzele mele. Chiar am vrut? Văd totul într-o ceaţă groasă, întunecată. Închid ochii din instinct. Simt cum mă ţine de mână şi mă priveşte atent, dezamăgită. De ce e supărată? Am făcut cum mi-a spus ea. Am trecut?...
            -Nu vrei să treci cu adevărat.

             -Am făcut cum mi-ai spus...
            -Era doar ca să te testez. Nu treci poarta astfel. M-a minţit,tot timpul a minţit! Nu am vrut cu adevărat... Cât de hotărâtă trebuie să fiu? Totuşi poate mai există o cale. Dacă nu pot să trec mai bine îmi şterg acest gând din minte şi trăiesc vampirică..Până la urmă există o parte bună: nimeni nu va muri. Îmi retrag mâna şi-i întorc spatele. Mă resemnează gândul că nimeni nu-şi va mai da viaţa pentu mine. Din Odette a rămas doar o grmăjoară de ce cenuşă ce se răspândeşte în văzduh datorită vântului. Păşesc mecanic, asemenea unui robot fără sentimente şi ating cu buricul degetului butonul de la lift. Mă sprijin de unul din pereţi şi privesc la gaura din braţ de unde mai năvălesc încă câteva pâraie de sânge. Mă voi vindeca, sper. Zăvoresc uşa de la baie şi dau drumul la apă. Îmi împăturesc hainele şi le pun pe gresia rece. Sângele curge şi mai tare. Mă ardea. Suspin în mod jalnic, cu un aer posomorât. Toate întâmplările din această noapte m-au secătuit de viaţă. Ochii îmi sunt grei, prea grei ca să-i ţin deschişi. Nu-i de-ajuns că în fiecare zi mă lupt cu vampirul din mine, acum o fac şi cu oboseala. Vremea regretelor a trecut... Nu mă pot lăsa dominată de vampir. Trebuie să-mi continui viaţa ce mi-a fost luată acum trei ani. Mă voi duce din nou la şcoală, cu timpul îmi voi face prieteni... Schimbrea e bună uneori. Şi eu am nevoie de ea. Am plătit deja destul, cred... Şi după toate acestea sunt nehotărâtă. De ce? Nu ştiu ce vreau. Din nou. E drept să port această povară tot restul vieţii? Am făcut ceva care să merite o asemenea pedeapsă? Am minţit, am negat că viaţa mea e un calvar dar trebuia să afirm de la început că mă-nşelam. De parcă timpul poate vindeca rănile sufletului…Nu şi pe ale mele. Voi fi fericită pentru tine, Odette! I-au un prosop şi mi-l înfăşor în jurul braţului rănit, apoi mă îmbrac cu hainele pătate de sânge. Deschid cu sfială uşa şi mă îndrept cu paşi mărunţi spre camerea mea. I-au ketchup-ul şi-l torn peste petele de sânge ale rochiei. Mă schimb cu alte haine şi pun "capodopera" mea la spălat. Mama mă surprinde în îcercarea mea în a ascunde fapta nechibzuită.
            -Cum Dumnezeu ţi-ai pătat rochia?! M-a întreabat uitându-se cruciş la mine.
            -Am mâncat aseară pizza şi am scăpat ketchup pe rochie.
            -Şi nu puteai s-o pui la spălat aseară?Bolborosi şi plecă în bucătărie. Apropo, fă şi tu cafeaua până mă duc să-l trezesc pe frate-tău! se întoarse la o sută optzeci de grade şi urlă spre camera lui Jhon:
    -Trezeşte-te! N-am toată ziua la dispoziţie! îmi astup urechile şi iau ibricul roşatic din dulap. Mă îndrept spre chiuvetă şi-l umplu. Abia acum observ că încă mai am prosopul la mână. Aprind aragazul şi-l pun pe foc. Presor câteva linguri din pulberea cafenie peste prosop şi-l dau la spălat şi pe acesta. Pun toate incredientele şi-mi aşez trupul vlăguit pe scaun. Peste câteva zile ninci n-o să observe ce am păţiit la mână pentru că altceva o să-i atragă atenţia: schimbarea. Mă ridic şi caut două ceşti. Le aranjez pe masă şi torn lichidul negricios în ele.
            -Unde e mama? De după colţ se iveşte Jhon cu o mutră somnoroasă, căscând de zor.

            -A plecat. Şi e o să fac la fel.   

            -Mama nu ştie că s-a inventat ceasul deşteptător?
            -Iluzii, iluzii frăţioare! Trântesc  uşa în spatele meu. Voi reuşi să-mi consider camera normală după tot ce s-a întâmplat? Uniforma stă de ceva vreme pe fotoliu. Lângă ea ghiozdanul îşi face siesta iar rechizitele au adormit prin dulapuri. Nimeni nu s-a obosit să mă trimită la şcoală dacă n-am mai vrut. Îmi fac în grabă ghiozdanul şi mă uit în calendarul din penar. Şaptesprezece noiembrie... Au tecut două luni de când a început anul şcolar. Îmbrac ceea ce detest cel mai mult: uniforma. Îmi i-au pantofii din hol şi dau să-i spun "la revedere" fratelui meu. Când mă vede sare de pe scaun ca ars şi rămâne cu ceaşca în mână.
            -Doar nu te duci la şcoală, nu?! M-a întreabat fercându-se la ochi, profund uimit.
            -Dar unde aş putea merge îmbrăcată aşa? Si ar fi bine să  faci la fel. Chiar dacă eşti în ultmul an de facultate nu tre' să crezi că ai terminat. Nu eu o să învăţ pentru restanţe de-mi sar capacele. Îmi pun ghiozdanul în spate şi îmi i-au tălpăşiţa. lăsându- pe Jhon cu gura căscată. Poate i-ar intra vreo muscă! Chicotesc, amuzantă de această idee.