Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 10

            Degetele fetiţei se împreunau cu ale mele. Şi-a întoars capul către faţa mea scălda-tă în lacrimi din cauza confruntării şi zâmbi. Un zâmbet sfios, reflexia copilăriei triste. Sau nu... Ea mi-a trimis furtuna ce mi-a zdruncinat gândirea? Ea te-a înfrânt pe TINE? Îi stâng mâna cu putere. E  vie.  Dar cum?! De ce?! Nălucă... sau e vie? Doresc să mă conving că nu e doar o vedenie creeată de mintea mea bulversată şi-o mai strâng de mână o dată. Degetele ating aerul de ghiaţă, arzându-mi pielea şi mai rece. Se lipesc de palma mea aspră, triste că nu pot să simtă alte degete, nu pe ale mele. Nu trupul mi-e stăpân ci eu sunt stăpână pe mine. Dar el nu face parte din mine? Nu-s trup şi suflet, vampir şi om? Odette... Te iubesc sau te detest? Te iubesc pentru că mi-ai fost prietenă şi te detest pentru ce-ai făcut. Te iubesc urându-te? Tu eşti El? Fetiţa te-a învins pe tine?
            -EL e tatăl tău. Şopti năluca cu glas stins. Tata... Minte! De ce e important EL pentru mine? Umbra unui trup scăldat în ploaie se contopea cu umbra mea. A îndreptat umbrela roşie deasupra capului meu. Părul liliachiu îmi cădea pe bluza udă. Nu a fost o idee bună să plec spre casă în uniformă când afară turna cu găleata. Pe degetele ei lungi câteva picături de ploaie se prelngeau pe unghiile mici şi apoi pluteau în aer, încheindu-şi drumul pe asfaltul negru, surprinzător de negru. Gândurile m-au purtat până la şcoală. Cum se poate controla? N-ai bănui nici o clipă că-i vampir. Colţii albi îi strălucesc în lumina  unui felinar uitat de timp. Flacăra de culoarea cojii de portocală pâlpâia încet, suflată de vânt.
            -Pentru că lumina are nevoie de întuneric iar el e întunericul tău. Te poate aduce în infern sau pe culmile fericirii. E alegerea ta. Ciudat... nu simt pofta de sânge. Parcă aş fi om. Îmi privesc reflexia confuză în stical unui geam. Nu sunt vampir. Cum... Acum trei ani s-a întâmplat. Singura zi în care nu eşti vampir. Şi eu la fel. Cum?! Te-a muşcat pe tine şi apoi a dispărut în ceaţă, nu? În aceea lună friguroasă de noiembrie eram la verişoarele mele iar ea a venit după mine. S-a mutat în Japonia şi s-a împrietenit cu mine. A aflat unde stau şi a vrut să scape de Asa şi Isa, crezând că astfel eu mă voi întoarce înapoi. M-am împotrivit şi n-am ai apucat să-şi înfingă colţii în umărul Arisei, ci în mine. Aşa se explică şi de ce Asa are puterae unui vampir dar nu se transformă. Odette mi-a lăsat asta. S-a scotocit prin genată şi mi-a întins medealionul pe care i l-am dat în dar. A zis să ţi-l dau ţie. Poftim!

 <<       -Şi dacă una dintre noi, ştii tu...moare? Ce vom face cu medalionul?
            -Va rămâne la cealaltă.
            -Şi dacă una din noi pleacă?
            -Voi găsi o cale să ţi-l trimit.      Tu vei face la fel, nu?
            -Da. Dar apoi?
            -Il dai cuiva drag.
            -Dar nu-o să ne supărăm una pe alta dacă vom face asta?
            -Eu nu.

            -Atunci nici eu, Odette.             >>

            Ea.. .n-o să te superi, Odette? Fetiţa şi-a făcut din nou apariţia ţinându-mă de mâ-nă. Şi-a întoars capul spre mine şi mi-a dăruit un zâmbet sfios.
            -Nu! E al tău. Fata a rămas mută la auzul acestor cuvinte. L-a privit timp îndelungat. Şi-a îndreptat palma albă spre fruntea mea.
            -Scuze, draga mea Odette. A atins-o cu degetele ei fine, ce emanau un parfum a-frodisic. Un fioar cald mi-a străbătut fiecare muşchi, os şi por. Ea dispărea uşor de parcă ar fi fost formată din ceaţă. O lumină ciudată mă înconjura. Clădirea şcolii, blocurile, strada, toate erau iluzii. Am închis ochii din instinct. Mă simţeam mai bine în întuneric. Nu trebuie să stau în cochiliea mea de melc aşteptând sfârşitul. Îmi ridic ploapele de pia-tră. Pereţii gălbui se uneau cu umbra nopţii. Sunt în camera mea. Dar cum?! Nu înţeleg nimic. Oglinda de pe birou mă arată... umană Mă ridic de pe pardoseala prăfuită şi scoto-cesc prin sertarul de la birou. Fotografia minsculă îmi zâmbeşte misterios. Tată... nu eşti El! Tu n-ai putea face niciodată aşa ceva. Îmi ascult iar inima... Cine m-a schimbat? Ei. Nu. Ei nu sunt EL! De ce toţi se joacă cu mine? Sunt gândurile mele, nu ale lor. Să fie EA, nu EL?