Bleach- Orange

Sunt cam ocupată în perioada asta aşa că nu vă promit că mă ţin de postat.Dacă am timp şi termin curaţenia s-ar putea să postez vreun articol.Şi dacă tot am început o cură de Bleach,în seara asta avem al 15-lea ending.

Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 13

            Şoaptă a visului din trecut, unde eşti? Lumină sau întuneric? Înger întunecat. Cum poţi fi înger dar să fii înconjurat de întuneric? Eu sun eu? Demon de lumină şi înger întunecat. Care dinte ei sunt eu? Amândoi? Tu. De ce am nevoie de TINE? Pentru ce? M-am schimbat atât de mut. Şi  atât de brusc. Vara a fost un vis frumos. Eram vam-pir, dar nu aveam nici o grijă decat de acest lucru. Dar acum am prieteni. Odette, tu eşti singura prietenă adevărată sau sunt şi ei? Te-am ucis. Pentru ce? Ca să-ţi demonstrez că-mi pot înfrunta vampirul? Şi ce folos? EU, TU, EL, EI... Cine mi-e lumina? Dar eu... Am nevoi de întuneric.  Spontaneitate? Voi fi. Mă dezlipesc de patul moale. Paşi mărunţi răsună pe holul mort. Camera mamei. De când nu am mai trecut pe acolo? Apăs pe mâ-nerul uşii cu teamă, de parcă ar fi trăgaciul unui pistol. Rămân împietrită în pragul uşii, văzând morbida privelişte, demnă de filmele de groază. EI .sunt morţi! Mama e îvelită cu cerşaful roşiatic iar Jhon pluteşte pe jos, într-o baltă de sânge. Cine a făcut asta?! Cine? Un fior cald îmi străbate întreg corpul. Închid din instinc ochii. Mie frică! De ce? Îmi strâng în pumn pantalonii verzi, pregătindu-mă să înfrunt adevărul. Privesc sfios, nedo-rind să fac acest lucru. Ochii mi se măresc. Ei! Unde sunt Ei?! Erau aici acum câteva clipe. Nu-s nicăieri. Două grămăjoare de pulbere cenuşie au rămas în urma lor, una pe pat cealaltă pe covor. La fel ca Odette... Sunt şi ei vampiri?! Nu, n-aveau cum! Nu. Lacrimi de cristal explorează obrajii bătuţi de vânt. Erau...
            -Cei care ar fi putut împiedica să treci poarta au dispărut. Ştiu că aşa ai vrut. Arisa, mama şi fratele tău nu mai există. Nu! Eu n-am vrut! Mama, Jhon... dar Arisa?! Nu ,ea nu e moartă! Mă întorc pe călcâiele aspre de la atâtea drumuri. Trântesc uşa în spatele meu lăsând-o pe năluca din umbră cu zâmbetul pe buze. Cine-i? Cum de ştie de ei? Cum m-ar fi împiedicat? Descui uşa de la apartament şi cobor pe scări până la parter. Aerul rece al iernii îşi făcea simţit prezenţa pe umerii mei goi, acoperiţi doar de bretelele maieului. Câteva capete s-au întors când am ieşit din bloc. Eram îmbrăcată foarte sumar pentru acel anotim. Pietrele de pe trotuar îmi masau tălpile. Poate a minţit ,poate ea nu este moartă! Singura cale de a afla adevărul era să-i văd faţa de ceară cu ochii mei. Lacrimi mici îmi răcoresc obrazul cald. Am ajuns atât de repede. Nu-mi amintesc ce-am văzut pe drum. Gândurile erau prea multe iar întrebările de-a dreptul enervante. Intru în salonul Arisei. Cameliile odată albe au căpătat o culoare sângerie. Mă apropii de pat. Trupul Asei se încălzeşte cu cerşaful deasemenea roşiatic. Îi descopăr încet faţa, cu mâi-nile tremurânde. A vorbit serios. Chiar e moartă! Lângă vază o bucată de hârtie îngălbenită a adormit o dată cu fata blondă. O acoper din nou cu cerşaful. Faţa ei albă, fără viaţă, mă înspăimântă. Ochii mari, aproape îi ies din orbite. E prea oribil. Nu pot s-o văd într-un asemenea hal. Iau în mână bucata de hârtie. Privirea îmi cade pe cele două picături de sânge de lângă semnătură. Ea...

            "Dragă Azmaria, când vei citi aceste rânduri eu probabil voi fi moartă. Nu contează. Asta e soarta mea. Am să-ţi spun o mică poveste:

            Au fost odată trei surori. Mama lor era impresionată de frumuseţea lor şi şi-a dorit să devine gheishe. Una dintre ele s-a îndrăgostit de un vampir. Au avut împreună un copil. Surorile mai mici au fost răpite de doi samurai fără stăpân, chinuite şi batjocorite. Mama a dat vina pe sora mai mare pentru cele întâmplate şi l-a omorât pe tatăl fetiţei. Surorile mai mici, de teamă că mama lor nu o să le mai recunoască ca fiind fiicele ei au băut sângele unui dragon şi s-au purificat. Dar cea mare s-a răzvrătit împotriva ei. Profitând că nu cu mult timp în urmă se transformase în vampir şi-a muşcat mama, făcând-o nemuritoare. La rândul ei, mama le-a muşcat şi pe fiicele mai mici. Sora lor mai mare a plecat de la casa părintească şi a început să scrie fel de fel de poveşti, pe care pri-mea câţiva bani. Scrisese destul de mult şi cu banii economisiţi a hotărât să facă o carte care să includă toate poveştile. Fetiţa ei, Ayume, crescuse şi devenise o adevărată delectare a ochiilor. Mama fetei a aflat aceste lucruri despre nepoata sa şi a blestemt-o la aceeaşi soartă. Aiko-san nu a acceptat şi şi-a omorât fiica, apoi s-a sinucis. Ayume devenise întunericul şi putea lua nemurirea vampirilor, iar mama ei, stăpâna cărţii cu ajutorul cărei puteai să treci în altă lume. Probabil ţi-ai dat sema. Surorile mai mici eram eu şi Aris iar mama lui Ayume e Mary. Mama celor trei fete, Kasa, a fost ucisă de Ayu-me, dar s-a întrupat în mine. Singura cale de a-i pierde urma era să mi se ia şi mie nemurirea. După cum vezi, s-a întâmplat. Mama şi fratele tău te-ar fi împiedicat să treci poarta şi să-ţi găseşti tatăl, de aceea...au pierit. Ţi-am spus că lumina are nevoie de întuneric,nu? Ei bine, Tomy e întunericul tău, la fel cum Mary e lumina lui Ayume. Te rog, treci poarta. Ştiu că cer prea mult, dar fă-o pentru mine."

Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 12

            -Mamă, crezi că e bine ce facem? Nu eşti prea dură cu ea? O s-o ajute să ia o hotărâre?A întrebat copila în timp ce-şi punea sabia în teacă. Kimono-ul ei strălucea în lumina seacă a zorilor. Părul de culoarea unei frunze ofilite se juca pe obrajii ei ca două roze. Nimic nu-i dădea de gol adevărata sa menire. Copil îmbăiat în sânge.
            -Da. Ayume, nu uita, asta e menirea ta. Cu cât omori mai mulţi oameni, cu atât trăieşti mai mult. Cel puţin până vei putea deveni femeie. Apropo, năluca a acceptat propunerea?
            -Te referi la decizia de a intra în adevărata lumină? Păi am întrebat-o şi acceptă dar cam sfios. Şi ori cum, asta e posibl doar dacă întunericul şi lumina vampirilor se dedică unul altuia. Iar ei... habarnuau cine e EA şi cine e EL.

            -Asta se va schimba după ce-ţi termeni treaba. A spuse fata în rochie roşie. Ochii i se îngustară iar sprâncenele deveiră nişte săbii ascuţite.
            -Nu-ţi fă griji, Aiko. Am făcut acest lucru de sute de ori, n-am să greşesc acum. Copila s-a întoarse pe călcâie, spre cărarea ce ducea dincolo de codru.
            -Ţi-am zis să nu mă mai strigi aşa, Ayume!
            -Cum spui tu, mamă. Păşi încet pe cărăruia acoperită de bălţi. Copacii i se plecau spre pământ cu umilinţă, închinându-se. Primele raze ale soarelui se izbeau de trupul ei firav, rece ca moartea. Mii de frunze se dăruiau pământului, formând pe poteca îngustă un covor roşiatic, precum sângele ce-i spălau trecutul zbuciumat. Iarba îngălbenită se hrănea cu ultimele picături de rouă din viaţa lor. Doar un an... Nu-i drept! Cum poate să-l facă pe Soare să se îndrăgostească de Ea doar într-un singur an? Doar glasul păsărilor îi mai alina suferinţa neâmpărtăşită. Picăturile de apă ce s-au aşezat comod pe vegetaţia uscată udau picioarele albe ale copilei. Putea privi din nou sângelele prelingându-se de pe degetele-i de ghiaţă. Dulceaţa lichidului roşiatic o să-i astâmpere foamea pentru mult timp de-acum încolo. “Ce festin! Trei într-o singură noapte. Pparcă e un noroc picat din ce. !Sau din focul Iadului."

                                                               *** 

            Asiatica stătea ghemuită pe o bancă din faţa spitalului. Ochii îi erau roşii. Nu de la noaptea de nesomn ci de la lacrimi. Era udă până la piele dar nu-i păsa. Bluza albă  îi de-venise de un albastru spălăcit din cauza fustei de culoarea mării.
            -De ce am făcut asta? Mi-am consumat o mare parte din energie pentru un lucru nefolositor. Puteam s-o învăţ pe ea cum să facă acest lucru. Lumină şi întuneric. Asts e esenţa sa?!
                                                               ***

            -Arisa, unde eşti? Abia am reuşit să scap din ghiarele morţii. Mă detest pentru că sunt vampir. Şi Azmaria te-a făcut să suferi iarăşi! De ce trebuie să semene cu mama? De ce nu poate fi totul ca acum opt sute de ani? Nemurirea nu poate fi luată decât de Ayume. Dacă-i cer, o va face? Nu. Vreau să trăiesc! Fata cu părul blond şi-a întoars privirea către cer. După atâta timp, zorile. Ochii săi verzi, de pisică sălbatică, se bucurau de un răsărit de mult uitat.
                                                             ***

            -Mary... Unde eşti cu fiica ta? S-o transformi în cel căruia i-ai încredinţat inima? Eu sunt nemuritoare doar pentru că te-ai întrupat în mine, mamă? Soarta a fost mai bună cu Mariko. L-ai muşcat pe tatăl ei, dar ea nu s-a născut vampir. Tomy, e de ajuns să-ţi rostesc numele şi deja m-am înroşit. Te vreau! Dar nu pot. Întunericul are nevoie de lumină iar eu nu sunt lummina ta. Lacrimi sărate îi pictează marginile ochilor."

                                                               ***

            “Sper c-a totul să decurgă cum doresc. Ai grijă, copila mea. Nu vreau să te pierd cum l-am pierdut pe EL. Întunericul meu e dat uitării…
                         
                                                               ***

            Fata cu părul blond se uită pe geam la răsăritul ei. Cearşaful alb îi acoperă trupul firav. Pe gâtul rigid simţea lama rece a unei săbii. "Nu poate fi Ea!"
            -Ayume?! A şopteştit încet, dorind să fie doar un vis. E un vis, visul adevărat al întunericului.
            -Arisa, nu ne-am văzut de ceva vreme. Şi acum e ultima oară când ne vedem. Lumină întunecată a dragonului.

Cântecul pentru gătit al lui Chiyo

După cum observaţi tot am mai postat >.<.Lenea,ochelarii,şcoala şi povestea au fost mult prea "interesante".Dacă tot am redescoperit ieri un cântec cu o doză mare de kawaii, vi-l arăt şi vouă astăzi.Tsukurimashou,tsukurimashou... ^_^

Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 11

            -EI sunt El şi El te vrea pe tine. Încuviinţă copila cu părul aurit, prins în două cozi. Nu te mai învârti în cerc. Alege odată! M-am plictisit să-ţi aud văicărelile. “Mască de porţelan albită cu sânge". Ce vorbe-s astea?! Te crezi nu ştiu cine? Nedreptăţită... Te pre-faci nedreptăţită. Nu ai voie să visezi!Auzi! Vampirii n-au voie să v-i-s-e-z-e. Nu poţi visa.

  <<       -Trebuie să-i bei sângele ca să te purifici.

            -Nu,mamă. Nu vreau să fac aşa ceva[ Nu-mi pasă de ce au făcut Arisa şi Aris. Mai bine rămân în slujba uitării.
            -O adevărată gheişă trebui să facă sacrificii. Doar vrei să te păstrezi pentru stăpânul tă, nu? Ce ai avut în cap? Credeai c-o să fie distractiv să le duci în hardughia aia? Copil destrăbălat.
            -Nu-i problema mea! Au venit pe propria răspundere. Până la urmă tot s-ar fi întâmplat.

            -Proast-o! Le-ai distrus copilăria! Eşti mai mare şi trebuia să te gândeşti. Împăra-tul va observa că nu-s pure. Măcar de-ar fi fost bogat… N-ar mai fi fost o problemă. Dar nu! Tu trebuie să te culci cu toţi oamenii de rând. Mă mir dacă că nu i-ai căzut şi vreunui samurai cu tronc. Nu vreau să-ţi cresc pocitania de copil! Pentru ele a mai fost timp. Bea sângele dragonului şi vei deveni din nou pură. De copil mă ocup eu.
            -Să nu îndrăzneşti să te atingi de copilul meu! Vociferă în lacrimi. Doar el mi-a rămas. De ce l-ai omorât şi pe EL?
            -Pentru că e vampir, incompetent-o! De-aia!
            -L-am iubit. Asta contează. Pe tine te interesează doar aurul. Tea-ai dăruit tatei doar pentru bani, nu-i aşa?
            -Nu-i treaba ta! E viaţa noastră.
            -Şi-a mea la fel. Am şaisprezece ani. Fac ce vreau de-acum încolo.
            -Aiko, tu… Nu mai eşti fiica mea! De geişă...

            -Poater vrei să spui Mary. Aiko a pierit demult. Ayume e copilul meu şi fac ce vreau cu el.
            -Pleacă! Şi ia-ţi şi pocitania cu tine!
            -Sigur. Apropo, ţi-ai câşigat nemurirea. Colţii ascuţiţi străpung pielea de mătase. Ai un sânge bun, mamă.           >>
 
            Ceaţa roşiatică şi-a făcu simţită prezenţa şi odată cu ea Mary dispăru. Mă prefac? NU! Nu trebuie să visez... Ea nu ştie să viseze. Dacă-s lumina lor.. .toţi ştiu unde-s. Mari-ko, ce-ai făcut? Cum am a ajuns în camera asta blestemată? Tu ai făcut toate acestea? Eşti El din spatatele măştii? Mă aşez pe pat oftând uşor. Sunt umană. Asta e. Trebuie să profit. Sau nu. Pleoapele-mi sunt prea grele pentru a le ţine deschise. S-au petrecut atât de multe într-un timp mult prea scurt. Eu nu mă simt obosită dar corpul meu are nevoie de odihnă, mai ales după toate acestea. Închid ochii. Clişee din anii veţii mi se derulează în mintea bulversată. Jocul de-a mama, chipul tatei, plimbările cu Odette şi Arisa. Ea. Ce secrete se ascund în spatele ochilor căprui? Ce au făcut mama şi Jhon cât eu am fost plecată? S-au speriat? M-au căutat? Nepăsare. Sunt înconjurată de nepăsare. Şi eu sunt la fel? Poate. Cine ştie? Eu?
            În alt loc, în altă cameră, aceeaşi minte bulversată. Nepăsătorul se pierdea în întuneric.

            -Unde eşti? Ea. Cine e Ea? Mamă…Ai plecat pentru totdeauna. Te-ai dus după tatal la fel cum a făcut şi Kasa. Surorile se aseamănă. Dar eu nu te voi căuta! Nu vreau să devin nălucă. O să-mi încerc norocul. Cu cine? Întunericul are nevoie de lumină...

Shimokawa Mikuni- Tomorrow

Iar mi-a fost lene (şi puţin cald) şi n-am mai postat... Vă anunţ de pe-acum că duminică sunt 90% şanse să nu postez. Până atunci, rămâneţi cu openingul din Full metal panic:

Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 10

            Degetele fetiţei se împreunau cu ale mele. Şi-a întoars capul către faţa mea scălda-tă în lacrimi din cauza confruntării şi zâmbi. Un zâmbet sfios, reflexia copilăriei triste. Sau nu... Ea mi-a trimis furtuna ce mi-a zdruncinat gândirea? Ea te-a înfrânt pe TINE? Îi stâng mâna cu putere. E  vie.  Dar cum?! De ce?! Nălucă... sau e vie? Doresc să mă conving că nu e doar o vedenie creeată de mintea mea bulversată şi-o mai strâng de mână o dată. Degetele ating aerul de ghiaţă, arzându-mi pielea şi mai rece. Se lipesc de palma mea aspră, triste că nu pot să simtă alte degete, nu pe ale mele. Nu trupul mi-e stăpân ci eu sunt stăpână pe mine. Dar el nu face parte din mine? Nu-s trup şi suflet, vampir şi om? Odette... Te iubesc sau te detest? Te iubesc pentru că mi-ai fost prietenă şi te detest pentru ce-ai făcut. Te iubesc urându-te? Tu eşti El? Fetiţa te-a învins pe tine?
            -EL e tatăl tău. Şopti năluca cu glas stins. Tata... Minte! De ce e important EL pentru mine? Umbra unui trup scăldat în ploaie se contopea cu umbra mea. A îndreptat umbrela roşie deasupra capului meu. Părul liliachiu îmi cădea pe bluza udă. Nu a fost o idee bună să plec spre casă în uniformă când afară turna cu găleata. Pe degetele ei lungi câteva picături de ploaie se prelngeau pe unghiile mici şi apoi pluteau în aer, încheindu-şi drumul pe asfaltul negru, surprinzător de negru. Gândurile m-au purtat până la şcoală. Cum se poate controla? N-ai bănui nici o clipă că-i vampir. Colţii albi îi strălucesc în lumina  unui felinar uitat de timp. Flacăra de culoarea cojii de portocală pâlpâia încet, suflată de vânt.
            -Pentru că lumina are nevoie de întuneric iar el e întunericul tău. Te poate aduce în infern sau pe culmile fericirii. E alegerea ta. Ciudat... nu simt pofta de sânge. Parcă aş fi om. Îmi privesc reflexia confuză în stical unui geam. Nu sunt vampir. Cum... Acum trei ani s-a întâmplat. Singura zi în care nu eşti vampir. Şi eu la fel. Cum?! Te-a muşcat pe tine şi apoi a dispărut în ceaţă, nu? În aceea lună friguroasă de noiembrie eram la verişoarele mele iar ea a venit după mine. S-a mutat în Japonia şi s-a împrietenit cu mine. A aflat unde stau şi a vrut să scape de Asa şi Isa, crezând că astfel eu mă voi întoarce înapoi. M-am împotrivit şi n-am ai apucat să-şi înfingă colţii în umărul Arisei, ci în mine. Aşa se explică şi de ce Asa are puterae unui vampir dar nu se transformă. Odette mi-a lăsat asta. S-a scotocit prin genată şi mi-a întins medealionul pe care i l-am dat în dar. A zis să ţi-l dau ţie. Poftim!

 <<       -Şi dacă una dintre noi, ştii tu...moare? Ce vom face cu medalionul?
            -Va rămâne la cealaltă.
            -Şi dacă una din noi pleacă?
            -Voi găsi o cale să ţi-l trimit.      Tu vei face la fel, nu?
            -Da. Dar apoi?
            -Il dai cuiva drag.
            -Dar nu-o să ne supărăm una pe alta dacă vom face asta?
            -Eu nu.

            -Atunci nici eu, Odette.             >>

            Ea.. .n-o să te superi, Odette? Fetiţa şi-a făcut din nou apariţia ţinându-mă de mâ-nă. Şi-a întoars capul spre mine şi mi-a dăruit un zâmbet sfios.
            -Nu! E al tău. Fata a rămas mută la auzul acestor cuvinte. L-a privit timp îndelungat. Şi-a îndreptat palma albă spre fruntea mea.
            -Scuze, draga mea Odette. A atins-o cu degetele ei fine, ce emanau un parfum a-frodisic. Un fioar cald mi-a străbătut fiecare muşchi, os şi por. Ea dispărea uşor de parcă ar fi fost formată din ceaţă. O lumină ciudată mă înconjura. Clădirea şcolii, blocurile, strada, toate erau iluzii. Am închis ochii din instinct. Mă simţeam mai bine în întuneric. Nu trebuie să stau în cochiliea mea de melc aşteptând sfârşitul. Îmi ridic ploapele de pia-tră. Pereţii gălbui se uneau cu umbra nopţii. Sunt în camera mea. Dar cum?! Nu înţeleg nimic. Oglinda de pe birou mă arată... umană Mă ridic de pe pardoseala prăfuită şi scoto-cesc prin sertarul de la birou. Fotografia minsculă îmi zâmbeşte misterios. Tată... nu eşti El! Tu n-ai putea face niciodată aşa ceva. Îmi ascult iar inima... Cine m-a schimbat? Ei. Nu. Ei nu sunt EL! De ce toţi se joacă cu mine? Sunt gândurile mele, nu ale lor. Să fie EA, nu EL?

Luka-Just be friends

După ce ieri mă bucuram că am dormit calumea şi m-am trezit la zece astăzi am reuşit performanşa de a dormi 5-6 ore. Uimitor T_T.
Pentru azi am pregătit o melodie cântată de vocaloid-ul Luka. Pentru cine nu ştie, melodia nu e cântată de cineva real, ci de un anumit program.

Unguru bulan- Ţara bântuită

O chestie care m-a făcut să râd azi în aşa hal încât m-am înecat. Fantoma beţivană (＾▽＾)

Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 9

            Cine sunt eu cu adevărat? Viaţa mea o fost un fals dictat de ai mei sau Tu mi-ai călăuzit drumul?Cine eşti? Te-ai născunt pentru mine şi vrei să te găsesc. De ce în mintea mea nu a existat nici un El? Ce contează... Vreau să-mi trăiesc viaţa aşa cum este, nu băntuită de gânduri ce nu-mi stârnesc interesul. Sentimentele nu m-au interesat niciodată, de ce m-ar interesa acum? Pentru că am prieteni cărora le pasă de gândurile mele? De unde ştiu că le pasă? Nimănui nu i-a păsat... Contează? Nu vreau să ajung în închisoarea amintirilor. Să plec sau să rămân? Am decis. Privirile tuturor erau îndreptate spre mine. De ce?
            -Te simţi bine?A întrebat Mariko. Se îngrijorează pentru mine... E doar o mască. Pariez că face asta doar ca să mă impresioneze. Nu-i adevărat! Chiar sunt îngrijorată! A ţipat câtre mine izbuncnit în lacrimi.
            -Rămâi cu noi. Vrem să te ajutăm. Nu dorim să-ţi facem rău. Acompletat-o fata blondă.
            -Să rămână cu noi?! E o idee bună, dar mai avem camere? Zise nepăsătorul. Au reacţionat astfel...pentru ce?
            -Pentru că ne pasă! Încuvinţară toţi în cor. Lor...Nu-i adevărat! Ei nu sunt Tu!
            -Ai o definiţie pentru el? M-a întebat asiatica. El e cel căruia îi pasă de mine. Şi noi nu facem asta? Ba da dar.... Ce dar? Nu insinuăm nimic. Chiar dacă n-ai fi lumina vampirilor tot te-am ajuta. Ultimele cuvinte îmi răsunau în timpane. Chiar m-ar ajuta? Da. Deci care e decizia ta? Îmi îndrept ochii în jos, către cearşaful învechit. Întunericul

şi-a întins aripile de zgură peste încăperea înghesuită. Nu m-am transformat în vampir. Dar cum?! Din cauză că aşa a dorit Arisa. Da şi? M-ar ajuta în viaţă prietenia mea cu voi?
            -Da. Îmi răspunse fetiţa cu păr cârlionţat. Mi se arată şi mie acum... Vrei să treci poarta nu? Doar cu ajutorul lor o poţi face. Ei te vor ajuta în aceea lume. Ei? Eu nu-i caut pe ei ci pe El! Ei îl formează pe El  ca un tot unitar. Pentru că El despre care le vorbeşti nu există cu adevărat. E nicăieri şi pretutindeni. Nu te poţi împotrivi inimii odată ce i-ai spart închisoarea de ghiaţă. E inutil... Mama a gândit la fel şi a sfârşit în neant. Vrei să comiţi aceeaşi greşeală? Doreşti să-l slujeşti pe întuneric? Lacrimi sărate pictau ochii căprui. Sunt la fel cu cei ai lui Tomy. Să aibă nepăsătorul vre-o legătură cu fetiţa?
            -Tatăl ei e bunicul meu. A spus acesta. Ce?! Dar cum? Simplu. Ea a mai avut o soră, Karin. Karin e mama mea. Deasemenea vampir. Poftim?! Câţi slujitori sunt?
            -Păi să vedem: eu, Mariko, Tomy, tu, Odette, tatăl tău, Karin, mama şi mulţi alţii, cred. Tata... şi el e vampir?! De aceea a plecat? Mama ştie asta şi vrea să-mi ascundă fapta lui? De unde ştie de Odette? Fetiţa mai are o soră? De ce nu mi-a spus? Cum a devenit gardianul cărţii? Prea multe întrebării, prea multe! Un gândac parcă umblă prin mintea mea. Vreau să clarific totul.
            -Cum au devenit ei vampir? Întreb într-un sfârşit. Toţi ridică din umeri neştiind ce să-mi spună. Sunt ciudaţi. Prefer să fiu vampir decât să stau cu e. La revedere! Mă întorc pe călcâie şi ies pe uşa pe care am intrat acum câteva ore. Cobor în grabă scările şi îmi dăruiesc trupul ploii. Stropi mari mi se preling pe ochi, buze şi obraji. Sângele-mi devine din nou întunecat însăr nu-mi pasă. Am plecat de lume materială din clipa venirii mele la Arisa. Demonii trecutului mă încolţesc pretutindeni. Nu am nici un înger la care să ţin. Fetiţa mă ţinea de mână dar eu nici nu mi-am dat seama. Îngerul meu... nu există. Nici eu nu exist? Eu, eu,  eu... de ce nu TU? E chiar aşa de greau să am un Tu al meu? Înger în-tunecat cu aripi de lumină ,vrei să rămâi ascuns în inima mea pe vecie? Te vreau pe TINE nu pe EI! Ei sunt doar nişte copii în trup de adulţi ce se joacă de-a viaţa şi se cred nedreptăţiţi de soartă. Eşti altfel... Cum eşti TU? Ştii să faci diferenţa între greşeală şi ridicol? Sunt ridicolă nu-i aşa? Sau e o greşeală că mă încred în TINE? Eşti vesel, opti-mist, tăcut, mistic. E doar rodul imaginaţiei mele? Te vreau?  Mai mult întrebare decât dorinţă. Am o altă dorinţă? Nu. Te cred cel mai important lucru din viaţa mea chiar dacă nu te-am cunoscut. Ce ironie! Vreau să trăiesc în vârtejul sentimentelor sau să mă dedic raţiunii? Dacă mi te-ai arăta aş lua o decizie. Nu vrei. N-o pot lua şi aşa? Depind de TINE chiar dacă nu te cunosc. Imaginaţia mea.. doar atât. De ce mă las condusă de inima ce-mi pulsează sânge întunecat în vene? N-am făcut asta niciodată. De ce acum? Nu. Prea multe răspunsuri negatine! Pot spune şi da. Mai bine te pierd pe Tine şi-mi

păstrezpPrietenii? Da. Adio rod al imaginaţiei mele! Ai deschis-o la fel cum Pandora

şi-a deschis cutia şi-a răspândit discordie-n lume. Te-am dorit pe Tine într-atât încât am uitat că eu sunt EU, nu Tu. Pleacă din viaţa mea demonule! Am văzut dincolo de masca ta din porţelan albit cu sânge! Umbră a trecutului meu incert, dispari! Viaţa mea nu-ţi mai aparţine ŢIE. Nici măcar nu-ţi ştiam numele şi te-am visat nopţi de-arându... Te-am visat este varianta corectă, căci acum... nu te mai visez.

Morning musume- Sakura mankai

O melodie ce-mi place foarte mult, de la Morning musume. Spre deosebire de noi, se pare că japonezii ştiu mai bine să-şi păstreze tradiţiile, să le adapteze la prezent şi să facă bani de pe urma lor.

Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 8

          -Să nu plângi! A spus blând, privindu-mi ochii roşii. O să mă îngrijesc de ea. Acum du-te în clasă! E inutil să mă opun... Picioarele păşesc pe cimentul rece fără voinţa mea. De ce vărs lacrimi pentru ea? Mi-e necunoscută. Poate pentru că n-am mai întâlnit bunătate de atâta timp? Dar un simplu accident să mă facă să plâng? E mult mai mult decât o necunoscută. O respect. Ştie să preţuiască fiecare clipă chiar dacă a trecut prin atâtea greutăţi. Oricum, Issa n-o să fie mai bună decât mine chiar dacă-i nepoata profesoarei !În faţa clase o văd pe Mariko. Când mă observă fuge spre mine. Mă priveşte îngrijorată. Ochii de culoarea bolţii cereşti noaptea mă studiază în grabă.
            -Unde e Arisa? Se simte bine nu-i aşa? Mă întrebă agitată, parcă prevetind cele ce vor urma. Nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Fiecare gură de aer mă arde.

            -E la cabinetul medical. A leşinat pe hol. M-am grăbit s-o duc la asistentă şi-am uitat să-o mai anunţ pe profesoară. Scuze…
            -Nu, nu e posibil! E doar o vedenie a minţii mele! Nu poate fi adevărat! Nimic nu este! Acum visez. Totul e un vis fantastic. A contestat ea vorbele mele. Şi-a îndreptat pal-mele spre ochi ca eu să nu-i observ lacrimile. O i-au de ambii umeri şi-o zgudui.
            -Greşeşti Mariko! Totul e real. Linişteşte-te!Totul va fi bine. De unde ştiu că va fi bine? Dacă e bolnavă, dacă moare?
            -Du-mă la ea! A încuviinţat spus răstit.
            -Nu acum. Mai întâi revino-ţi tu! Atâtea răspunsuri negative. Care a fost problema?[ Mă durea limba dacă-i spuneam că poate merge să o vadă?
            -Dacă mă cunoşti atunci ştii ce vreau, nu?
            -Bine, bine… Hai să vedem cum se simte! S-a întoars spre mine şi şi-a curbat buzele într-un zâmbet sfios. Am luat-o la fugă pe scări, participând parcă la o cursă.Cursa morţii? Asistenta m-a lăsat doar pe mine să intru. Am căutat-o cu privirea pe Asa dar dispăruse asemenea unei năluci. Halatul alb îi cădea pe umerii auriţi de soarele verii. Şi-a prinse părul cu o pamblică verde crud şi mi-a zis:
            -Am trimis-o la spital. Era foarte anemică. Nu aveam medicamentele necesare aici. Acum e în perfuzi. Parcă au mutat-o la camera o sută trei. Pereţii gălbui i-au asculat întreg discursul. Eu am fugit afară imediat ce am aflat cele întâmplate. Am luat-o de mână pe Mariko şi am târât-o după mine pe holuri, până la ieşirea din şcoală. Mă privea întrebător, neştiind de ce şi unde mă grăbesc. S-a smuncit şi şi-a eliberat mâna. Şi-a încruntat sprâncenele, supărată că nu vreau să-i dezvălui ceea ce mi-a spus femeia în halat alb. Mi-am întors capul într-o parte, evitând s-o privesc în ochii. Parcă gândurile mele au ajuns în mintea ei, deoarece ochii i se umezire şi mici bobiţe de cristal spălau obrazul palid. Mi-a prins degetele într-ale ei, făcându-mi semn s-o conduc spre locul unde inima i se va sfâşia în bucăţi cât mai mici. Cerul plumburiu îşi trimitea vânturile năprazncie ca să ne întristeze şi mai mult călătoria către acea clădire "blestemată". Nu s-a împotrivit nici o clipă şi s-a lăsat în voia mea. Parcă era în altă lume, departe de Pământ. Frunzele îngălbenite îşi desprindeau trupul fragil de pe crengile scorojite, se clătinau în vânt pentru o vreme şi sfârşeau în cele din urmă sub talpa unui trecător. Şi-au sacrificat viaţa doar pentru a zbura pentru o clipă sper visuri mai înalte decât ele şi-au sfârşit pe pă-mântul umed, în noroi. De ce au ales această soartă crudă când se puteau bucura de mân-gâierile vântului în fiecare zi? Au vrut să devină una cu el şi-au sfârşit prin a nu-l mai simţi niciodată. Credeau că el o să plângă pentru fiecare? Tatăl lor le-a dat libertatea şi ele şi-au irosit-o pentru un vis de nimic. De ce au ales să asculte de întuneric şi să-şi trimită sufeltu-n pustiu? Prin simplul fapt că îl iubeau? Şi au a trebuit să facă aşa ceva ca să îi demonstreze dragostea? Eu nu iubesc pe nimeni şi nu mă voi sacrifica pentru nimeni! Clădirea albă era martora gândurilor mele.
            -Du-mă la Asa! A suspinat adânc Mariko. Azi mi-am făcut mai mulţi prieteni deât în gimnaziu. De ce se poartă astfel cu mine? Oare, oare-au aflat că-s vampir? Nu, nu aveau cum .Şi-atunci de ce? Atât Arisa cât şi Mariko îmi sunt necunoscute, dar mi-au o-ferit prietenia. Urmăresc ceva? Care e scopul lor? Înţeleg c-au trecut prin greutăţi dar de ce se îngrijorează aşa de tare pentru Asa? Îmi fac loc prin mulţime cu umerii şi caut cu privirea camera o sută trei. Perţii albi devin negrii în mintea mea. Zâmbetele binevoitoare se transformă în râsete batjocoritoare. Deci aşa se simte un bolnav. Dar eu nu sunt bolnavă? De ce simt la fel ca ei? Bat în uşă. La contactul cu metalul rece parcă o mie de ace mi s-au înfipt în mâna dreaptă.
            -Intră! A venit răspunsul şoptit de dincolo. Păşesc cu teamă, trăgând-o pe Mariko după mine. La trecerea pragului strânsoarea devine mai putrnică.           

             Era îmbrăcată cu aceeaşi unuiformă de culoarea cerului. Părul blond, precum spicul de grâu, îi cădea pe umerii mici, pe faţa albă. Buzele roşii, de zmeură formau un cerc perfect. Ne-a privit mirată clipe îndelungate, surprinsă de vizita noastră. Parcă nu se aştepta să venim… sau poate nu dorea. Privi cearceaful alb ce-i acoperea trupul până la brâu şi îşi întoarse ochii către perfuzie. Şi-a împreunat degetele lungi şi îşi studie reflexia în oglindă. Nu-şi găsea cuvintele potrivite. Parcă-i era teamă să vorbească. S-a uitat atent la cameliile din vaza maronie. Cine i le-a dus? A aflat cineva ce-a păţit? Cine? Sunetul aparatelor era cel mai înspăimântător lucru auzit până atunci. Doream să se oprească, dar nu şi inima ei.

            -Mă bucur c-aţi venit. Lua-ţi loc! Ne-a făcut semn către patul ei. A continuat să se uite la flori. Ce era aşa special la ele? Nu mai văzuse camelii şi-nainte? Petalele de lapte îi capturau mintea în lumea lor. Parcă era în transă. Mi-am întors şi eu privirea spre ele dar n-am simţit nimic deosebit. Mariko a apucat-o de ambii umerii şi-a zdruncinat-o pu-ternic. Scuze, m-am adâncit în gânduri. Ve-ţi sta cu mine în această noapte, nu?
            -Sigur. I-a răspuns Mariko zâmbind. Plec capul în jos. O să mă transform dacă accept. Nu-ţi fă griji, n-o să devii vampir cât stai în prajma Arisei. Ce?! De unde ştie că-s vampir?! N-am spus nici celor apropiaţi dar o necunoscută... Cum a aflat? Nu-mi pot explica. Asiatica o privi bâlnd pe fata blondă. Kasa i-ar ţi-a creeat probleme, nu?
            -Da… Uneori mă enervează. Eu nu sunt atât de impulsivă. Seamănă mult cu Aris... Mama e ciudată! S-a întoarse spre mine. Nu înţelegi nimic, nu-i aşa? Ei bine, Kasa e mama mea. Şi ea era vampir. După ce a murit a devenit un fel de slujitor al meu care îmi dă puterea să aleg dacă vampirii din preajma mea se transformă sau nu în robii întu-nericului. Dar această putere îmi consumă o mare parte din energie dacă plâng sau sunt tristă. Mariko, la fel ca tine, e vampir şi a venit aici din cauză că nu mai suporta acest lucru. Ăsta e adevăratul motiv al venirii sale aici. Mâine au spus că mă vor externa şi-o să-mi continuii tratamentul acasă. Vrei să stai la noi în weekend?Va fi super, o să vezi! Unde i-a dispărut timiditatea de odinioară? Era doar o mască în spatele căreia se ascundae un suflet binevoitor? Şi de ce a primit aşa ceva? Aris ştie?
            -Cred că voi accepta. Nu vreau să aud vocea mamei dimineaţă. Dar....vampirii au putere?Dacă minte n-are cum să ştie.
            -Unii. Eu pot să hotărăsc dacă să mă transform sau nu iar Mariko citeşte gândurile. Poftim?! Are media zece asigurată. Nu-i drept!
             -"Poftim?! Are media zece asigurată. Nu-i drept!” Zise brunetea. Nu pot citi decât gândurile celorlalţi vampiri, nu te teme! Şi oricum nu mi-aş folosi puterea la aşa ceva. Eu da.
            -Dar eu? Întreb în mod copilăresc, făcând o mutră de căţeluş nevinovat ce-mi displace atât de mult.
             -Tu...Să vedem! Am fost atrasă de tine din clipa-n care te-am văzut, Mariko şi ceilalţi vampiri la fel. Hm... Cred că eşti lumina vampirilor. Ce mai  e şi asta?De unde Dumnezeu ştie că sunt lumina sau nuşti' ce a vampirilor? Ce-nseamnă asta? Merci Mariko că mi-ai spus. Am uitat să menţionez că eu şi Mariko putem să comunicăm prin telepatie deoarece avem acelaşi sânge? Dacă eşti lumina vampirilor înseamnă că eşti ca un fel de far în negură pentru toţi robii. E periculos. Ar trebui să te muţi la noi ca să te putrem apăra în caz de pericol.
            -Nu pot. Mama nu va fi de acord. Dar voi încerca să fiu precaută. E bine aşa? Arisa a dat din cap în semn că-i convine. Un băiat cu ochii de nepătruns mă apucă de umeri. Asa a roşit puternic.
            -Se întunecă deja. Cred că este timpul. Fata blondă m-a luat de mână pe mine şi pe Mariko iar noi, la rândul nostru, ne-am împreunat degetele cu cele ale lui Tomy. Arisa a închis ochii. Un fior cald mi-a străbătut întreg trupul. Era aşa de bine! Dar brusc am simţit din nou răcoarea serii. Ce-a fost asta?

            - Sper să nu fie nici o problemă din cauza lor.  Pleoapele-i fluturară şi se deschise-ră sfios.        

            -Ce vrei să spui prin "lor"?
            -Deci fetiţa e o fantomă. A aruncat o privire afară. Cerul îşi plângea amarul. Pică-turi mari de ploaie se prelingeau de pe acoperiş formând cercur la atingerea apei murdare din bălţile întâlnite la tot pasul. Mama nu s-a îngrijorat pentru mine, nici Jhon. Oare nici nu exist pentru ei? Atunci de ce mi-a dat viaţă? Ca să-şi bată joc de sentimentele mele? Sau a fost o greşeală că m-am născut? Pe ei abia i-am cunoscut şi deja îi cred în tot ce îmi spun. Fetiţa e gardianu cărţii? Cum de o poate vedea Tomy? E vampir? Toţi din această încăpere sunt? Chiar şi Arisa? Năluca mă va urmări pretutindeni până voi lua o decizie? Astăzi a stat în banca mea şi tot ea a făcut să se rostogolească aceea radiereă? El nu a venit pentru că şi-a pierdut radiera ci pentru că a văzut-o pe fetiţă? Să ascult de raţiune şi să stau cu mama şi Jhon sau de sentimente şi să plec cu ei?

Death note- Light's theme

După cum spuneam, am revenit astăzi (8 august, nu vă lua-ţi după data postării). Chestia e că programul meu tot dat peste cap a rămas, azi culcându-mă la 1 şi trezindu-mă pe la 7 şi ceva. Şase ore de somn.... O încântare! Nici în timpul şcolii nu reuşeam să dorm atât de puţin şi să am energie întreaga zi. Ţin minte că era vreo 9 şi eu tot mai voiam să dorm deşi în seara anterioară, la 12, aveam PC-ul stins. Eh, tinereţe tinereţe....
Lăsând asta la o parte, probabil astăzi vor urma şi alte postări. Cică am în plan să vorbesc cândva şi despre grupurile de fansub de la noi. Teoretic.

Hiroshima şi Nagasaki- 65 de ani

                                                                           Hiroshima

 

Pe 6 august 1945 avionul de tip B-29 "Enola Gay", pilotat de colonelul Paul Tibbets, a lansat o bomba atomica, primul loc unde este Hiroshima. O bomba pe baza de Uraniu cantarind patru tone si jumatate, poreclita “Little Boy” a fost aruncata deasupra Hiroshimei pe 6 august 1945. Podul Aioi, unul dintre cele 81 de poduri care leaga delta raului Ota a fost tinta acestei bombe. Era asteptat ca ciuperca atomica sa se inalte la 600 de metri de-asupra solului. La ora 8 si 15 minute, bomba a fost lansata de pe Enola Gay. A ratat cu numai 260 de metri. La ora 8 si 16 minute, intr-o clipa, 66 000 de oameni au fost omorati si 69 000 au fost raniti intr-o explozie atomica de 10 kilotone. Punctul vaporizarii totale a masurat 1 km in diametru. Distrugerea totala s-a produs intr-o zona cu diametrul de 1,8 km. Pagube importante au fost provocate pe o zona cu diametrul de 3,5 km. La 4 km, tot ce era flamabil a ars, stergându-l de pe suprafata pamântului

Un nor în forma de ciuperca se ridica la peste 6.000 metri deasupra orasului Nagasaki, Japonia, în data de 9 august 1945, la numai câteva secunde dupa ce trupele USA au aruncat bomba atomica.

         

Acolo temperatura avea sa ajunga egala cu cea a soarelui. De obicei temperatura urca treptat, atinge un punct maxim si apoi scade treptat. Dar aici temperatura a atins punctul culminant intr-o fractiune de secunda, transformându-se intr-o sfera de foc cu peste câteva milioane de grade. Cei aflati sub punctul 0 s-au descompus, impregnându-se in pietre. Tiglele acoperisurilor s-au topit pe o raza de 500 de metri da la acest punct zero. Primarul orasului Kabe, situat la 16 km de Hiroshima, a vazut fulgerul si a simtit caldura. La Academia Navala Japoneza de pe insula Eta Jima, situata la aproape 100 de km S-E de Hiroshima, elevii aflati in salile de curs au auzit un sunet surd, dar au simtit adierea unui vânt neobisnuit de cald prin ferestrele deschise. In comparatie cu acestia, ce vor fi simtit nefericitii de la Cartierul General al Armatei care au fost aproape de punctul zero? Nu au avut timp sa simta nimic pentru ca au murit cu totii, ori arsi, ori ucisi, de unda de soc, ori de radiatii. Cei care lansasera bomba erau la rândul lor ingroziti de pârjolul pe care îl provocasera. " Era o viziune înfricosatoare, o masa clocotitoare de fum gri-purpuriu si se vedea ca avea un miez rosu si totul ardea…" a declarat la sfârsit unul dintre piloti. Nici macar generalului Spaatz nu-i venea sa creada, când a vazut in hambarele americane de la Tinian cutia in care fusese ambalata bomba, ca un lucru asa de mic putea provoca un asa dezastru. In timp ce la Hiroshima totul ardea, 70000 de oameni murind in primele secunde si in zilele urmatoare înca 28000, la Tinian, eroii de pe Enola Grey erau sarbatoriti .

Vestea a ajuns la Tokyo destul de încet. La 6 august, mai precis la ora 8 si 17 min, operatorul de control al postului de Radio din Tokyo observa ca antena de la Hiroshima nu mai e in legatura cu statia. Era vid, liniste totala. Dupa câteva tentative infructuoase de a intra in legatura radio, încerca trei linii telefonice de ajutor. In zadar. Peste câteva minute, centrala cailor ferate japoneze constata o ruptura in circuit, putin mai la nord de Hiroshima. Încercarile prin telefon, sunt si ele zadarnice. Statul Major intra in panica. Cum se poate ca un oras de 343 000 de locuitori sa se volatilizeze? Telefon, radio, nici un contact. Abia mai târziu o voce parvine la Tokyo: este aceea a sefului unei gari situate putin mai la nord de Hiroshima. El se exprima confuz, vorbeste de o teribila explozie, despre "cerul cu o culoare stranie". Ofiterii ridica din umeri si-i reproseaza ca a baut cam mult sake la acea ora de dimineata. Statiile radio nu au înregistrat nici o formatie de avioane. Da, a fost un raid de 3 avioane americane, dar asemenea raiduri de recunoastere se fac zilnic, iar Hiroshima nu prezinta nici un interes militar si nici n-a fost bombardat vreodata de la începutul razboiului. Un pilot primeste un ordin sa zboare la Hiroshima, sa aterizeze, sa vada despre ce este vorba si sa revina pentru a face un raport. Pilotul zboara si vede infernul. Hiroshima, cat a mai ramas din ea, arde; e un câmp plat ca si cum ar fi fost supus suctiunii unui aspirator monstruos. Aeroportul este o îngramadire de fiare topite, din ceea ce au fost avioanele. Este complet impracticabil. Înspaimântat, pilotul pune avionul pe directia bazei navale Kuru, la 15 km spre sud. Raportul sau facu misterul si mai de neînteles. Cum a putut Hiroshima sa devina acest infern de jaratic, când n-a fost nici un raid aerian? Echipe de ajutor motorizat pleaca din Kuru, dar flacarile nu le permit sa se apropie de oras. De-abia dupa 12 ore de la cataclism, spre seara s-a putut intra in prima retorta in care avusese loc o reactie urmata de moartea atomica. Abia la 7 august, postul de radio japonez a difuzat un scurt comunicat: " Hiroshima a suferit distrugeri considerabile ca urmare a unui raid executat de catre câteva B 29. se pare ca un nou tip de bomba a fost utilizat. Investigatii sunt in curs."

                                

In timp ce japonezii îsi tratau ranitii, observând cu stupoare ce efecte poate avea aceasta bomba, americanii pregateau Nagasaki. La Tinian, in zilele ce au urmat dupa primul atac, a sosit si Grasunul.Pe 9 august 1945, Nagasaki a avut parte de acelasi tratament ca si Hiroshima. De aceasta data, o bomba pe baza de Plutoniu, poreclita “Fat Man” a fost aruncata asupra orasului. Cu toate ca bomba a avut o deviatie de aproximativ 2 km, totusi a fost distrusa mai mult de jumatate din oras. Populatia orasului Nagasaki a scazut intr-o sutime de secunda de la 422 000 de locuitori la 383 000. 39 000 de oameni au fost omorati, peste 25 000 raniti. Aceasta explozie a avut mai putin de 10 kilotone. Estimarile fizicienilor care au studiat fiecare explozie au fost acelea ca au fost folosite doar o miime din puterea explosiva a acestor bombe. In timp ce insasi explozia unei bombe atomice este destul de letala, puterea ei distructiva nu se opreste aici. Radiatiile atomice creeaza un alt pericol de asemenea. Ploaia care urmeaza oricarei detonari atomice este incarcata cu particule radioactive. Multi supravietuitori ai exploziilor din Hiroshima si Nagasaki au murit in urma otravirii produsa de ploaia radioactiva.

Pe 8 august 1945, Uniunea Sovietica a declarat razboi Japoniei, asa cum fusese stabilit la Yalta si a lansat o invazie la scara larga a Manciuriei ocupate de Japonia, (Operatiunea Furtuna de August).

Pe 10 august guvernul japonez si-a anuntat disponibilitatea de a accepta prevederile tratatului de la Potsdam din 26 iulie, cu singura conditie ca prerogativele împaratului sa nu fie afectate. Pe 2 septembrie a fost semnat armistitiul de pace, la bordul navei americane Missouri, aflata în golful Tokyo.

Astfel se încheie trista experienta a razboiului pentru japonezi, sau macar luptele directe caci japonezii au mai avut de suferit de pe urma razboiului si dupa semnarea acestui armistitiu.

             În noaptea de 5 august 1945 obiectul montat in baraca a fost incarcat la bordul avionului de tip B-29 ‘Enola Gay’ pilotat de catre colonelul de aviatie Paul W.Tibbets Jr. de 29 de ani. Pe langa pilot, in avion se mai aflau 11 oameni.

La 6 august ora 1 si 37 de minute de pe insula Tinian au decolat trei avioane meteorologice, indreptandu-se fiecare catre un oras japonez. La ora 2 si 45 de minute avionul B-29 ‘Enola Gay’ s-a inaltat mai greu ca de obicei, pentru ca avea o incarcatura de 7,5 tone peste cea obisnuita. Combustibilul pe care il avea in rezervoare reprezenta jumatate din greutatea totala a avionului. Avionul era escortat de un alt B-29 cu numele ‘The Great Artist’ (‘Marele Artist’).

Bomba care se afla la bordul avionului ‘Enola Gay’ a fost numita “Little Boy” (“Baietelul”) si avea 4,25 metri lungime, 1,5 metri diametru, aproximativ 4500 de kg si o ‘inima’ – un miez de Uraniu fisionabil, reprezentand 0,5% din greutatea totala a bombei. Bomba era prevazuta, de asemenea, cu dispozitive cronometrice, menite sa intre in functiune imediat dupa lansare, spre a impiedica explozia in urmatoarele 15 secunde. Dupa 15 secunde de cadere indicatoarele de presiune actionau o capsa reglata in asa fel incat sa provoace explozia lui ‘Little Boy’ la inaltimea precisa de 565 metri. Din cele 4 capse aflate in interiorul bombei, cel putin 2 trebuiau sa se declanseze exact la inaltimea fixata pentru ca sa se poata produce explozia. O alta serie de dispozitive de siguranta impiedicau explozia bombei la mai mult de 3000 de metri inaltime. Punerea la punct a acestei bombe pe baza de Uraniu 235 a necesitat sase ani.

Ziua de 6 august 1945 era o zi ca oricare alta, o zi obisnuita din viata unui oras japonez. La 9 minute dupa ora 7 s-a dat alarma aeriana. Un singur avion B-29 si-a facut aparitia la mare inaltime. S-a rotit de 2 ori deasupra orasului, apoi s-a departat si a disparut.

La ora 7 si 9 minute, ora Japoniei, avionul meteorologic ‘Straight Flush’ s-a apropiat de orasul stabilit in planul de operatii. Deasupra obiectivului principal vizibilitatea era optima, doar cativa nori se aflau in dimineata aceea pe cerul Hiroshimei. Pilotul avionului ‘Straight Flush’ i-a raportat prin radio lui Tibbets conditiile meteorologice. Tibbets a primit mesajul. Alegerea obiectivului era in functie de conditiile meteorologice. Obiectivele de rezerva erau orasele Kokura si Nagasaki, obiectivul principal – Hiroshima.

La ora 7 si 31 de minute la Hiroshima a sunat incetarea alarmei. Viata si-a reluat pe nesimtite cursul normal.

La ora 8 si 9 minute avionul ‘Enola Gay’ se afla deasupra Hiroshimei ascuns dupa nori. La ora 8 si 11 minute avionul s-a plasat in pozitie de lansare la o altitudine de 9500 de metri, iesind brusc din nori. Acum probabil ca putea fi vazut de pe pamant. La ora 8 si 15 minute din avionul ‘The Great Artist’ s-au desprins trei parasute. Ele sustineau instrumentele care trebuiau sa transmita prin radio o serie de date avionului insarcinat cu masurarea exploziei.

La ora 8, 15 minute si 17 secunde ‘Little Boy’ a prins sa spintece aerul, dupa care avionul a executat un viraj rapid de 158 de grade. Explozia trebuia sa se produca peste 43 de secunde. La 565 de metri deasupra pamantului capsa a provocat detonarea unei incarcaturi care a impins cu o viteza de 1500 de metri pe secunda un mic fragment de Uraniu 235 spre a-l face sa se ciocneasca cu unul mai mare, de forma conica, din acelasi Uraniu 235, amplasat in partea din fata a bombei. In acea clipa s-a produs explozia atomica, ‘Little Boy’ dezvoltand o energie echivalenta cu cea a aproximativ 13500 tone de Trinitrotoluen.

Si a izbucnit o lumina : parca s-ar fi dezintegrat o stea; a fost un fulger care a orbit 300 de mii de oameni si a facut sa dispara orice umbra chiar si din cele mai intunecate unghere. Dupa lumina a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzita decat la 40-50 de km de Hiroshima, fiindca pentru cei aflati mai aproape ea s-a transformat in tacere vesnica.

Si caldura care s-a produs a topit acoperisurile caselor, a prefacut orice fiinta in nefiinta, intr-o simpla umbra intiparita pe asfaltul strazii, ca o dovada de netagaduit a disparitiei sale. La 4 km de Hiroshima caldura le-a provocat oamenilor arsuri la fata si pe corp.

Si suflul provocat de explozie, care s-a napustit cu o viteza de 1300 de km pe ora dinspre sfera de foc, a smuls din temelii pe o raza de multi km patrati casele care mai ramasesera in picioare.

                       

Si a inceput ploaia : picaturi enorme si intunecate ca smoala, produse de evaporarea umiditatii din interiorul sferei de foc si innegrite de cenusa si de pulberea radioactiva, care au cazut odata cu aceasta ploaie de pamant.

Si vantul de foc care se pornise se intorcea catre centrul exploziei pe masura ce deasupra orasului aerul devenea tot mai dogorator. Iar apa raurilor s-a inaltat, inghitindu-i pe toti aceia care incercasera sa se salveze in ea.

De la momentul exploziei trecusera doar cateva minute. La 18 km de punctul lansarii doua unde de soc au lovit una dupa alta avionul ‘Enola Gay’, zguduindu-l puternic.

51 de temple avea Hiroshima dar n-a ramas in picioare nici unul. In loc de 20000 de victime pronosticate de Oppenheimer, se vor inregistra 78150 morti, 13983 disparuti si 37425 raniti. Pe o raza de 2,5 km de la centrul exploziei toate cladirile au fost distruse, facand loc unui desert atomic pe o suprafata de 11 km patrati (17000 de victime pe km patrat dintre care 8000 morti si disparuti).

   

Nici dupa aceste evenimente japonezii nu doreau sa capituleze. Dornici sa determine precipitarea evenimentelor intre Japonia si Rusia, americanii hotarasc sa devanseze cu doua zile lansarea celei de a doua bombe atomice, adica la 9 august, in loc de 11, cum era prevazut in planul initial.

La 9 august ora 3 si 49 de minute dimineata, un alt avion de tip B-29, condus de maiorul Sweeney, decoleaza de pe aerodromul din Tinian, avand la bord o bomba cu plutoniu de 5 tone, supranumita ‘Fatman’ (‘Grasunul’). Puterea ei de distrugere este de 20000 de tone de Trinitrotoluen. Au fost stabilite doua obiective : Kokura si Nagasaki, la libera alegere a lui Sweeney.

Ajuns la Sud de Kokura, maiorul constata ca orasul este acoperit de nori. Se indreapta apoi spre Nagasaki, in dreptul caruia ajunge la ora 10 si 58 de minute. Lanseaza bomba de la o altitudine de 9000 de metri. Se vor inregistra 73884 morti si 74904 raniti, adica 12000 de victime pe km patrat dintre care 6000 morti.

             

Dupa un sert de secol de la aceste evenimente, japonezii considera ca, daca lansarea bombei de la Hiroshima mai poate fi explicata, cea de a doua nu are justificare.

Astfel zguduitoarea istorie a bombei atomice se incheie odata cu sfarsitul celui de al doilea razboi mondial.

“Astazi –scria François Mauriac la 10 august 1945, dupa anuntarea celor petrecute la Hiroshima- lumea stie ca materia poate sa piara in ziua in care un om, poate chiar unul singur, va fi luat in sinea lui o asemenea hotarare.”

                       

                                                     Sadako Sasaki

     Una dintre cele mai faimoase figuri din origami-ul japonez este cocorul. De altfel, cocorul este foarte intalnit in toata cultura japoneza. Cocorul origami a devenit un simbol al pacii.
    Legenda spune ca aceluia care impatureste o mie de cocori (tsuru in japoneza) i se va implini dorinta din inima sa. O fetita pe nume Sadako Sasaki care a fost expusa radiatiilor in urma bombardarii Hiroshimei a crezut cu tarie ca daca va face cei 1000 de cocori se va vindeca. A reusit insa sa faca doar 664. A murit la 12 ani, bolnava de leucemie. Prietenii sai, impresionati, au continuat munca pe care ea o incepuse si a fost inmormantata impreuna cu 1000 de cocori. In amintirea ei, a fost facuta o statuie de granit care este asezata in Parcul Pacii din Hiroshima – o fetita care tie in maini un cocor cu aripile intinse. In fiecare an, statuia este inconjurata de mii de cocori de origami.

                               

                                                    Tanaka Kio

Tanaka Kio, o tanara mama a trei copii se afla la momentul exploziei bombei de la Nagasaki impreuna cu familia ei la 2 km de epicentru.
In ziua exploziei sotul ei a plecat impreuna cu mama lui intr-un alt sat dincolo de munte in timp ce Kio si copii a ramas acasa. Cand sirenele au incetat sa mai sune ea si socrul ei s-au dus pe camp la 500 de metri de casa. Nu au vazut decat o lumina galbena care i-a aruncat la pamant. Kio a fugit spre casa sa vada ce fac copii.S-a dus intai la cel mic si l-a gasit aruncat din holul de la intrare unde il lasase in bucatarie cu arsuri grave si tot negru. Fiul cel mare se juca afara cu prietenii la momentul expoziei care i-a provocat grave arsuri pe tot corpul. A avut insa puterea sa se intoarca acasa. Fetita a suferit la randulei multiple arsuri.
Kio a vazut apoi ca haina socrului ei este in flacari si s-a dus sa o stinga. Acesta disperat a strigat la ea . Camasa ei luase deasemenea foc insa preocupata pentru copii nu a simtit nimic. Cu arsuri grave si-au petrecut noaptea intr-un adapost. Pentru ca toate hainele lui Kio luasera foc aceasta a primit un kimono de la alta casa si a plecat a doua zi desculta cu copii pusi intr-o cotiga, si cu socrul spre un centru de prim ajutor din Michinoo . Toata familia suferea cumplit datorita arsurilor insa au reusit sa ajunga la Centru.
Acolo era plin de oameni iar altii continuau sa vina in speranta ca vor primi tratament. Kio nu vroia decat ca cineva sa-i ajute copii ignorand propia durere. La centru i-au spus ca nu pot sa ii ajute copilul cu nimic pentru ca va muri oricum. Cei cinci s-au intors acasa fara sa primeasca ajutor medical. Fiul ei cel mare a devenit tot mai slab pe zi ce trecea in final fiind atat de slabit ca nu mai putea manca. A murit la 3 zile dupa explozie pe 12 august. Bebelusul s-a luptat cu incapatanare sa traiasca pana in 21 august.
. Dupa razboi a crescut patru copii si pentru ca veniturile sotului nu erau suficiente a muncit cultivand legume pe camp si apoi vanzandu-le. La 80 de ani Kio facea acelasi lucru. A murit in 2006 la 91 de ani.

                            Flacăra păcii din Hiroshima

Tatsuo Yamamoto s-a dus la Hiroshima după bombardament să-şi caute unchiul, dar nu a mai găsit decât o flacără aprinsă de bomba atomică arzând în ruinele casei.
A luat flacăra şi a dus-o acasă, în oraşul Hoshino-mura. Cu ajutorul vecinilor, a ţinut-o apoi veşnic aprinsă pentru memoria unchiului şi ca o expresie a dorinţei de pace.
Flacăra a devenit un simbol pentru pace şi în august 1968 a fost transferată într-un monument al oraşului.
În 1988 flacăra a fost amestecată cu o flacără obţinută prin frecarea unor resturi de la Nagasaki şi a fost adusă într-un altar la templul Toshogu din Ueno, unde este aprinsă şi astăzi.

                                

CEASUL DIN IMAGINEA de mai jos a incremenit la ora exploziei atomice din Hiroshima: ora 8:15 a.m. Cel care il purta traversa in acele clipe un pod la doar 1.600 metri de locul unde bomba a atins solul. Se indrepta pe bicicleta catre locul sau de munca: o brigada de pompieri din Hiroshima. Dupa explozie, cu arsuri grave, a sarit in rau ca sa se salveze. S-a intors acasa, unde a murit doua saptamani mai tarziu.

                                        

Mitsuyo Furukawa era in gradina sa (1.600 metri de hipocentru) udand legumele. Grav arsa pe piept si maini, a ratacit prin zona pustiita o saptamana, cautand-o pe Mieko, fiica ei cea mai tanara, care fuese mobilizata pentru apararea antiaeriana. Aceasta este rochia pe care o purta in momentul exploziei.

Tetsuo Kawakami se indrepta spre locul de munca, aflat la 1.300 metri de locul impactului. Toata partea anterioara a corpului a fost arsa, iar pielea jupuita. Acest stilou, care i-a apartinut, a fost gasit lipit de pielea sa arsa.

Binoclul din fotografie era al lui Masami Tsuchiya, sublocotenent. Masami se afla in spitalul Armatei Intai (900 metri de hipocentru) pentru o apendectomie. Pe 7 august, un soldat i-a gasit cadavrul. Intrucat pielea si tesuturile moi fusesera lichefiate sub actiunea caldurii, a putut fi identificat dupa o bratara de la mana. Trebuia sa paraseasca spitalul in ziua deflagratiei.

Kimiko Nishimaru lucra la 800 de m de epicentru.Arsă pe tot corpul,s-a târât până acasă,unde a fost îngrijită de părinţii săi.Cu toate acestea a murit pe 12 august 1945.

                                  

Om vaporizat,în apropierea  băncii.

         

Catedrala Urakami,din Nagasaki.

                                                          Hiroshima astăzi

                 

     Cea mai apropiata clădire care nu a fost distrusă complet în urma bombei.

                                           

        Castel din Hiroshima

                               

                             

                                                      Nagasaki astăzi

  

Cam atât am avut de spus pentru azi. Când revin comentez.

Sursa: net

          

Stephani- Friends

O melodie care mie una îmi place foarte mult, chiar dacă n-am văzut şi seria (Gundam 00). I-o dedic prietenei mele cele mai bune, pe care o cunosc de când mă ştiu, chiar dacă nu-i cu Japonia şi nu ascultă muzică în japoneză, de aceea avem şi versuri în engleză.


În altă ordine de ideei, mâine se anunţă o zi importantă,dar fiind plecată şi neavând materialul la mine, probabil voi posta astăzi materialul,urmând să-l comentez azi sau când mă întorc.

Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 7

          Invidia m-a făcut oarbă la suferinţa celorlalţi. Mă plâng că sunt nedreptăţită de destin când sunt defapt foarte norocoasă. Membrii familiei încearcă să fie unuiţi pentru mine chiar dacă nu se plac reciproc iar cei ce-au încercat să vorbească cu mine în trecut au ieşit foarte şifonaţi. Până şi pe cerşetorul de la colţul stăzii care stă în frig, îmbrăcat în haine rupte, îl credeam superior şi doream să fiu în locul lui. E superioritate să fii invidioasă pe orice şi pe orcine? Ceilalţi vampiri ce cred despre viaţă? Vampiri... Nu din nou! Am spus că voi încerca să revin la normal şi eu ce fac? Vorbesc despre vampiri! Mai bine mi-aş lua gândul de la asemenea meditaţii… Mi-ar plăcea să le fiu de ajuto.

Şi-aşa n-aveam planuri pentru weekend-ul ăsta,  poate doar să lenevesc toată ziua în pat cu două cutii de pizza lângă mine. Sunetul clopoţelului îmi sparge timpanele. Toată gloata se îngrămădes în uşă ca să intre în clasă. Tomy a fost împins de Isabella în coşul de guni pe motiv că "un cavaler trebuie să-i facă loc unei doamne". Dacă ea e doamnă atunci eu sunt un zombi mutant cu trei capete. Issa a şi fugit la directoare să-l raporteze că a ţipat la ea şi nu i-a dat prioritate la intrarea în clasă şi acum Tomy s-a ales cu un punc scăzut la purtare. În locul lui i-aş fi tras nişte palme de se învârtea asemenea unui titirez. Ce-aş vrea măcar odată să i-a un patru! Nu pricep cum o poate place la cât de tare-l umileşte! Am auzit nişte zvonuri în vacanţă, cum că ar dori să-i spună că o place de ziua ei. E nebun! Isabella o să-l trimităp la plimbare imediat. Fata blondă s-a aşezat încet lângă mine şi n-a scos o vorbă încât nici n-am observat-o. A privit în jos la ungiile sale albe şi-a spus sfios abia şoptit:
    -Îmi cer scuze pentru ce-am făcut în pauză… Te-am confundat cu cineva drag. Şi-a întoars faţa spre mine cu un zâmbet timid iar obrajii ei au luat culoarea unei piersici în soare.A simţit cum i se întoarse stomacul pe dos de teama că ar spune ceva greşit şi şi-a plecă ochii în caiet, evitând să mă privească. Scuze! Vocea ei a început să tremure şi o lacrimă sărată i s-a prelins pe obrazul fraged, rozaliu. S-a forţat să mă privească chiar dacă îi venea să-şi întoarcă ochii. Începu să se agite la vederea tânărului din spatele meu şi m-a întrebat cu vocea sugrumată dacă nu doresc să ne plimbăm în pauza următoare prin curtea şcolii.
            -Sigur!A zâmbit fericită la aflarea răspunsului dar şi-a păstrat obrajii rozalii. O radieră a aterizeazat din senin pe banca mea. Sar în picioare şi mă îndrept la vinovatul cu pricina. Îi pocnesc două caiete în cap şi el se hlizeşte la mine copilăreşte. Sub pretextul că am ameţit dintr-o dată, mă aşez în banca lui Mariko ca să trag cu urechea la conversaţia celor doi. Arisa se înroşise mai tare şi zâmbea forţat.
            -Aici era!A Luat radierea care între timp se rostogolise pe banca Arisei şi-i culese o scamă imaginară de pe mânecă. La acest gest ea s-a dezechilibrat şi a căzut în braţele lui. Ţi-e rău?
            -Puţin. I-a răspuns repede, evitând să-l privească în ochi. Profesoara în veşnicul costum verde- numai culoarea asta cred c-o ştie- a intrat pe uşă cu spaima mea: catalogul. Am fugit în banca mea. Tomy anticipase venirea profesoarei şi-o ştersese demult. Arisa stătea şi acum cu privirea în pământ. Mariko s-a ridicat din bancă şi i-a spus acesteia:
            -Doamna profesoară, Azmaria nu se simte bine.
            -La fel şi Arisa! a adăugat Tomy. De când a devenit aşa de grijuliu nepăsătorul? Ea ne-a făcut semn să ieşim pe hol. Ne supunem poruncii fără ezitare. Cel puţin eu, care doresc să scap de ora asta plictisitoare. Arisa a rămas locului, parcă lipită de scaun. O i-au de mână şi-o trag după mine pe hol. Trântesc uşa în spatele meu şi mă aşez cu "micuţa" elevă pe bancă. Mintea sa s-a înceţoşat şi mai mult la contactul cu  lumea materială. Gâfâia de parcă ar fi alergat zeci de klometrii şi era roşie în obraji asemenea unei căpşuni. S-a ridicat, dând să se îndrepte spre clasă, dar a căzut în genunchi la mijlocul drumului, cuprinsă de piroteală. Fusta albăstruie ştergea praful podeleii în timp ce ea şi-a dus mâna la ochii căprui. Lacrimi cristaline i se prelingeau pe obrajii de foc urmate de câteva sughiţuri. Tremura din toate încheieturile, fiind parcă în plină iarnă. Tot pământul se învârtea într-un ritm alert, asemenea unui carusel. Leşină. Trupul vlăguit se contopea cu betonul rece răcorinduii pielea de lavă. O i-au în braţe. Părul auriu cade în cascade de mătase pe braţul rănit. La contactul cu cicatricia o stare ciudată devene stăpâna mea. Mă simţeam bine, mult mai bine decât ar fi trebuit. Îi dau părul la o parte şi mă îndrept cu paşi grăbiţi spre cabinetul medical. Intru pe uşa întredeshisă şi o caut cu privirea pe asistentă. Aceeaşi femeie cu părul castaniu mă priveşte blând. O pun pe Arisa pe pat şi-i spun:
            -A leşinat dintr-o dată. În pauză se simţea bine dar apoi i s-a făcut rău. Am ieşit cu ea pe hol şi atunci s-a prăbuşit. Îmi plec privirea spre mocheta cărămizie. Degetele fine îmi mângâiau obrazul.