Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 17

            Fata cu ochii de pisică stătea afară privind cerul înstelat, neobişnuit pentru acea vreme sau mai degrabă pentru starea în care se afla. Stătea în căldura rece a păturii destrămate la capete, asemenea visurilor sale, pe care le socotea bune de nimic. Părea o statuie moartă în lumina difuză a lunii şi singurul semn care o dădea de gol erau aburii ce-i scotea pe gură. Timpul, pentru ea nu mai exista cum nu a existat niciodată. Dar totul era doar o umbră a trecutului, ea era o fantasmă albă coborâtă pe Pământ pentru a-şi plân-ge de milă, mila care n-o ajuta în descoperirea propriei personalităţi şi o despărţea doar de un vis al fericirii inexistent, inexistent ca şi viaţa sa. În faţa oamenilor se dădea superioară dar acasă, în întunericul camerei sale... Acasă era melancolică, tăcută şi retrasă de parcă era prima oară când intra în contact cu societatea. Şi totuşi se simţea bine în preajma Sa şi a Lui, dar ea Aris, fata impertinentă a vremurilor trecute, ca şi toanele sale, era întruchi-parea singurătăţii. Nu se împrietenise cu nimeni din jurul ei iar apropiaţilor le era o falsă protectoare.
            -S-a dus, şopti cu glasul stins de îngheţurile iernii de parcă nu dorea decât un singur lucru: neantul.
            -Cine? Băiatul a prins-o de umerii mici, acoperiţi doar de marginea halatului alb. Părul blond îi acoperi mâinile ude. Îşi propti bazinul de spătarul scaunului şi privi în de-părtare. Nu-ţi fă griji, ea este alături de tine chiar dacă nu are formă materială.
            -Greşit

            -Te referi la?... Nici în privinţa asta să nu te temi! Eu voi continua s-o caut indiferent de consecinţe. Oricum, cred că încă e în viaţă., continuă pe acelaşi ton şoptit, nedorind să destrame şi magia care-i înconjura, chiar dacă el o asemăna cu un păcat fiindcă era un chin deoarece ştia că s-ar putea ca Aris să se îndrăgostească de el, la fel ca şi sora sa.
            -Crezi că este în viaţă doar pentru că o placi, nu-i aşa? Faţa băiatului a rămas neschimbată, sfidând întâmplarea de la spital. Ochii lui mari care reflectau imaginea cerului înstelat asemenea unei oglinzi spartre în două deveniseră şi mai de nepătruns.
      -Nu este adevărat! Le comandă sprâncenelor sale să se unească într-un tablou al urii dar ele nu-l ascultară, confirmându-i fetei cea ce ştia deja. Mâinilei puternice slăbiră strânsoarea, fiind doar o presiune pe umerii ei.
            -Joci teatru, ca şi ea! Nu vrei să admiţi cea ce încerci să ascunzi cu disperare, dar în dorinţa ta orbească faci acest lucru şi mai evident. Năluca a negat că vrea să rămână în această lume dar ea dorea tocmai contrariul. Gesturile tale, corpul tău, toate-mi transmit acelaşi lucru. Ce câştigi dacă te ascunzi după un paravan de sticlă? Sticla e transparentă, ai uitat?
            -De când îţi pasă ţie de viaţa mea personală? Ultima dată când am verificat nu erai jurnalul meu. Şi dacă tot insinuezi atâta că o plac şi îmi baţi tot felul de apropouri pe la şcoală, de ce nu-mi spui şi ce motiv am s-o plac, sau e prea josnic pentru tine? O împroşcă cu venin fără să ia în calcul că vorbele utilizate sunt o sabie cu două tăişurii.
            -Nu mă impresionezi, să ştii! Şi ca să-ţi demonstrez că nu stau pe nici un tron turnat în aur, am să-ţi răspund şi la întrebarea ta stupidă. Nu există un motiv. Pur şi sim-plu e mai presus se raţiune. Te atrage şi nu ştii de ce. Poţi spune că acea persoană e frumosă sau deşteptă dar nu e nici pe departe adevărul deoarece e doar o mică parte din motiv. Ce ne atrage pe noi pe sol? Gravitaţia, nu? O putem controla sau să o neutralizăm? Nu. Gravitezi în jurul unei persoane până o atragi în jocul tău sau până ea te respinge nu? Ca un magnet, un magnet psihologic. Te mulţumeşte răspunsul meu?
            -Vorbeşti în dodii,Ari! Băiatul îi strânse cu putere umerii prin halatul subţire, înroşindu-i. Fata strânse din dinţi dar nu scoase nici un sunet ce să-I trădeze durerea ce era nevoită s-o suporte.
            -Să nu-mi mai spui niciodată aşa, ai auzit! Ştii că nu-mi place să mi se spunăAri! Eu sunt Aris nu Ari! Şi înainte să mai zici şi altceva, nu, nu sunt geloasă că pe sora mea o chema Arisa. Orcicum, de ce-mi bat capul cu unul ca tine? Doar Asa ne ţinea uniţi pe toţi... Suferă în tăcere, mucosule, eu nu te mai ajut! Puştoica s-a ridică nervoasă de pe scaun, arucând pătura în întunericul nopţii şi intră în casă trântind uşa zgomotos în urma sa. Tomy stătea cu mâinile suspendate în aer, fără a mai face vreo mişcare.
            -Ai noroc că nu mi-am înfipt colţii în pielea-ţi moartă, ca şi mintea ta de altfel! O singură zi şi tocmai asta... Ce ghinion pentru tine, desigur! N-am întâlnit o persoană cu un grad mai ridicat de ipocrizie decât tine, poate doar Issabela, o ipocrită la fel ca tine. For-maţi un cuplu perfect, ce mai! S-a aşezat pe scaunul din lemn ce îi întâmpină trupul cu un scârţâit prelung, apoi a închis ochii vineţii, contopindu-se cu demonul său. În lumina sele-nară era doar una din sutele de statui vii ce-şi aşteptau festinul.

                                                               ***

            Răsăritul soarelui m-a găsit străbătând drumul de la căsuţa de pe plajă până la piaţă. Paltonul negru se bucura de fulgii mari, întinşi peste tot locul. Dar nu şi eu. Doream să ajung cât mai repede deoarece frigul îmi pătrunsese până şi gânduri. Îmi simţeam pi-cioarele grele şi mâinile îngheţate în buzunarele strâmte, neâncăpătoare. Cele trei foi înghesuite în fiecare buzunar nu-mi uşurau deloc situaţia. De pe păru-mi liliachiu, prins în două cozi, se prelingeau câteva picături de apă de la stelele topite, care se transformau la contactul cu aerul îngheţat în cristale strălucitoare de gheaţă. Cea ce trebuia să fie răsă-rit de soare se transformase într-un viscol "nemaipomenit" pe care personal îl detestam mai mult decât pe mama în bucătărie. Dar trebuia să continui să merg fără mofturi pe acel drum nesfârşit care era asemănat cu viaţa mea, o viaţă care nu se mai termină niciodată indiferent de dorinţele mele pentru că mereu se găsea ceva sau cineva care să mă facă să renunţ la gândurile-mi sinucigaşe şi care avea grijă să merg pe calea cea bună chiar dacă aş fi preferat să mă opresc într-un punct mort şi să zăbovesc cu genunchii pe pavajul me-moriilor până când voi auzi pentru ultima oară sunetul ceasului şi acele-i aurite se vor transforma-n sabie şi pumnal şi-mi vor curma suferinţa înjunghiindu-mă pe neaşeptate. Şi spre bucuria mea voi sorbi propriul sânge cu gustul de metal îngheţa în timp ce respir sa-cadat din ce în ce mai rar până când voi sfârşi într-o ceaţă deasă ce se va dispersa odată ce moneda va atinge pământul şi atunci mă voi întreba dacă am luat decizia corectă. Va fi prea târziu pentru remuşcări ulterioare. Cap sau pajură?