Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Capitolul 14

            Ploaie de vară, lumină târzie a soarelui însângerta, frunză moartă, fulg alb slăbit de propriile-ţi tale vise, floare de cireş amară, partea rea a lucrurilor bune, copil chinuit de dorinţe. Păr de culoarea nopţii înconjurat de lumina dimineţii. Cer de vară la început de iarnă. Umbra arborilor înălţaţi de timp, cu scoarţă aspră şi crengile dezgolize se plimba pe obrazul udat de lacrimi inexistente. Buzele de mărgean erau lipite una de alta, nedorind să admintă tristeţea sfâşietoare din sufletul pustiu. Pe cât de repede s-a împrietenit cu EA, la fel de repede va dispărea. Vampir sau nu, n-are ce căuta într-o lume de care nu aparţine, care o face slabă,d epresivă, ciudată. Aceaşi uniformă ce-i amintea că ziua este om. De ce s-a încurcat într-un cerc vicios?Mătuşa surorilor vampire. Dar EA? A făcut o zi din viaţa-i murdară să fie altfel. Fata cu părul liliachiu a făcut-o să zâmbească. Un zâmbet sfios, mai degrabă o tresărire a buzelor, dar a fost un zâmbet. Dacă nu poate s-o facă şi pe EA să zâmbeasc n-are pentru ce trăi o viaţă mizerabilă, ca şi gândirea ei. Gânduri sinucigaşe ce-i fac mintea să se tre-zească din somnul veşnic. E un nimic înconjurat de un trecut incert. "Adio!" Vârful rece al săgeţii se contopea cu trupul ei. A rămas împietrită, aseme-nea unei statui, fără să scoată un cuvânt. Parcă nu simţea durerea şi pata de sânge ce se imprimase pe bluza albă, albă precum ea. Nu simţea... sau nu dorea să simtă. Era fericită ca va trece în lumea umbrelor?! Pământul se învârtea din ce în ce mai repede. O ameţeală bruscă a pus capăt meditaţiei. S-a prăbuşi pe covorul din frunze moarte asemenea unui bolovan în apă. Vântul năpraznic al unei dimineţi ce prevestea iarna scutură şi ultimele frunze ale arborilor înălţaţi de timpul, timp ce nu mai era al ei. Medalionul prietenei sale îi înconjura gâtul într-o strânsoare dulce, dulce ca moartea ce-o aştepta de atâta vreme. Închise ochii grăbit, dorind să simtă cu nasul micuţ mirosul pământului, începutul şi sfârşitul ei.
            -Tu ai vrut-o! Dar de ce, Mariko-san? Decizia de a nu-ţi înfrunta temerile te-a bântuit mereu. Pentru mine a fost uşor. Arisa nu îi mai era soră iar pe rudele Azmariei nici nu le cunoşteam. Pentru Aris va fi uşor? Parcă era-ţi prietene, nu-i aşa? Ce contează! Mi-am îndeplinit datoria: să-ţi ofer cheia spre uşa disperării. Fii fericită, Mariko, plutind în disperarea prevestitoare de moarte. Copila cu aceeaşi figură de nepăsare calmă păşi încet pe iarba aspră. Crengi uscate se rupeau sub greutatea picioarelor sale. Sabia udată de sânge cald stătea în teaca-i neagră, neagră precum noaptea ce-i pusese stăpânire pe sufletul ei prea tânăr pentru a lupta cu întunericul pe care-l provoca ea însuşi.
            -A fost o proastă! A jucat teatru într-un mod jalnic, mai jalnic decât tine. Nu te poţi preface că eşti de gheaţă, trebuie să fii de gheaţă! Calmul autorităţii ei era copleşitor. Sprâncenele fetei cu păr de aur semănau cu două săbii acuţite şi gata de atac.
            -Ayume, încetează! Nu vorbi în necunoştinţă de cauză! Eu sunt mama ta şi trebie să mă respecţi pentru că am făcut atâtea sacrificii pentru tine şi cel mai important: ţi-am dat viaţă. Ochii asemenea cerului de nepătruns o studiau pe furiş.
            -Minţi! A fost o greşeală că m-am născut. Dacă nu eram eu ai fi putut să-ţi conti-nui viaţa cu amorezul tău încrezut. Doar cine se aseamănă se adună…
            -Dacă ai fi fost doar o greşeală ai fi murit demult, crede-mă! Ar fi imposibl să nu te iubesc. Eşti fiica mea. Dar eu nu voi acţiona precum Kasa. Fă ce vrei! Poţi sta alături de mine dar să încerci să nu fii îngânfată, sau să pleci şi să fii tu pe care te doreşti.
            -Tocmai ca ea acţionezi. De ce nu admiţi că te asemeni cu ea? Ai spus că nu vei proceda ca ea şi faci întocmai precum Kasa. Ca să rămâi ea ce-a cerut să mă ucizi iar tu îmi cer mie să mă schimb, să nu fiu arogantă.

            -Greşit. Eu nu ţe-am cerut să te schimbi ci te-am rugat să încerci să te schimbi. Nu ţi-am impus un lucru ci te-am rugat să încerci. Spuneai de mine, mama ta, că nu ştiu să interpretez lucrurile, dar tu... nici pe-atât nu le cunoşti adevăratul sens.
            -Rămân, vociferă mica copilă cu părul de culoarea unei frunze moarte.

            -Ce-i cu această decizie bruscă? A întrebat cu aroganţă fata cu rochia de dantelă roşie precum sângele de pe lama sabiei.
             -Proştii au nevoie de ajutor, iar tu faci parte dintre cei cu probleme grave.

             -Poftim?!
            -Discuţia asta e foarte plictisitoare, nu crezi, mamă?Eu mă duc să-mi cumpăr nişte ciocolată.
            -Bine dar...
            -Pot să mă schimb şi singură iar banii ştiu unde-i găsesc. Ce?! Eşti invidioasă că eu m-am putut adapta lumii acestea şi că, spre deosebire de tine, pot să trăiesc în lumea umană făra a fi nevoită să îndeplinesc dorinţa cuiva?