Capitolul 18
Eu cea de astăzi şi tu cel de mâine, care dintre noi va reuşi să-şi învingă soarta şi să-şi calce orgoliul în picioare pentru a descoperi cheia spre Eden? Eu voi încerca din răs-puteri şi-mi voi da toată silinţa iar tu mă vei înjunghia pe la spate înainte să păşesc în gră-dina fericirii, dar eu îţi voi şterge toate intenţiile rele cu o sărutare dulce care-ţi v-a oferi valuri de plăcere şi vom ajunge amândoi în paradisul nesperat ţinându-ne de mână, drept dovadă că ne-am uitat toate păcatele comise unul împotriva celuilalt şi acum suntem pre-gătiţi să trecem de lumea celor neînţeleşi şi să ajungem să vedem faţa aşa-zişilor îngeri perfecţi. Dar o dată trecută poarta... ce se v-a întâmpla cu noi? Ne vom adapta în acest teritoriu necunoscut celor de jos sau vom fi izgoniţi din regatul luminii ca şi predecesorii noştri? Voi comite păcatul Evei şi-ţi voi deschide ochii pentru a-ţi vedea goliciunea, iar apoi te vei speria de mine şi vom fi izgoniţi amândoi de sub protecţia lumii interzise oa-menilor? Şi totuşi, dacă această lume e doar o închipuire a oamenilor marginalizaţi de semenii lor, o lume creată pentu minte bulversată de jignirile aduse anturajului şi eu visez un tablou de iarnă năpraznică cu nori vineţii precum piatra de râu, şi-o şosea neagră la fel ca amintirile şterse de vântul nebun? O steluţă argintată pe pleoapele-mi de ghiaţă şi totul se termină. O halucinaţie. Asta a fost. Halucinez din cauza frigului ce mi-a pătruns în muşchii slăbiţi de kilometrii parcurşi.
-Domnişoară,a-ţi păţit ceva?O femeie de cel mult patruzeci de ani, înaltă, cu ochii şi părul ondulat de culoarea prunii, îmbăcată într-un cojoc de lungime medie care scotea la iveală o bună parte din pantalonii negrii, drepţi, care se terminau cu o floare albă, căl-caţi la dungă şi încâlţată cu nişte cizme deasemenea negre, mă privea curioasă, sprijinin-du-se în cot de marginea tarabei. Avea o ţinută elegată pentru cineva care vindea în piaţă şi ce mai piaţă, cu opt tarabe şi vreo şase oameni zgribuliţi care încearcă să se încâlzească cu o ceaşcă de cafea din termos! Probabil mă uitam ciudat la ea deoarece şi-a unit sprân-cenele-i subţiri într-un atac forţat asupra ochilor mei care-i reflectau ca o oglindă chipul de înger. Şi cine nu ar fi de-a dreptu şocat să vadă o adolescentă la PIAŢĂ pe la opt fără ceva, mai mult moartă decât vie, cu părul îngheţat de parcă ar fi dat cu o tonă de fixativ, care se asemănă mai mult cu nişte sârme liliachii crescute din senin şi care i-au străpuns craniul decât cu o podoabă capilară, cu pielea albă ca varul, într-un palton subţirel care la o rafală mai puternică ar zbura pe sus, încălţată în adidaşi? Ei bine eu aş fi acea persoană deoarece oroarea din faţa femeii eram chiar eu, un zombi umblător ce făcea piaţa pe la ora opt în fiecare zi de sâmbătă şi scotea aburi pe gură asemenea unuia din primele trenuri. Ciu-ciu!
-Da, da! Apropo, nu ştiţi cât costă un kilogram de cartofi? Aha, inteligentă întrebare…
-Preţul este afişat, încuviinţă femeia uitându-se din nou cruciş.
-Cunoaşteţi o domnişoară blondă care...
-A... Ea! Aaaaa... Facem vocalizele de dimineaţă şi nu ştiu eu? Îi ţin locul. După cum vedeţi am părul... Bla, bla, bla. De parcă aş fi oarbă!
-Nu mai contează! La revedere! Mă întorc fără advertisment către răsărit şi apoi cad jos, răpusă parcă de unda de şoc a unei bombe. Lângă mine un tânăr îmbrăcat într-o geacă de culoarea scoarţei de copac îşi ţinea mâna lipită de faţa-i palidă, peste care se prelingeau şuviţe ciocoloatii într-o cascadă ce se termina pe la mijlocul obrazului. Dintre degetele-i subţir se arătau semeţe sprâncenele curbe dar bine conturate şi ochii-i închişi, continuaţi cu cearcăne mari ce-i trădau nopţile-i pierdute. Corpul îi era uşor atletic iar hainele-i murdare şi şifonate îmi dădeau impresia unui om dezordonat, neinteresat de aspectul său fizic, poate şi de cel sufletesc. Mă ridic stângaci din noroiul trotuarului şi îi întind mâna ca să-l ajut sau mai degrabă să-i dau o lecţi zdravănă! Cum îşi permite să stea ca o statuie fără să spună măcar dacă a păţit ceva? Chiar dacă e un necunoscut tot am dreptul să mă îngrijorez pentru cineva care zace într-o baltă cu apă mai mult decât murdară şi care-şi ţine mâna la faţă de parcă se ascunde intenţionat de mine. M-ia prins palma cu degetele-i murdare de noroi fără a-şi clinti cealaltă mână de pe faţă. Parcă s-a prins de intenţia mea şi de aceea nu m-a lăsat să-l apuc de mână prevestind c-am să-i dau drumul din nou în baltă. Avea ochii tot închişi şi stătea ca o statuie în faţa mea fără să facă vreo mişcare, nici măcar nu dădea semne că respiră. Ce enervant! Îi apuc cu ambele braţe mâna încercând să-i văd faţa. El s-a opus fiind probabil la fel de nervos ca şi mine.
-Încetează! S-a răstit la mine fără prea mare sinchiseală şi s-a încruntat nervos în timp ce ochii săi de nepătruns parcă emanau energie negativă. Şi-a descoperit chipul de iar de pe buza superioară o şuviţă de sânge i se prelingea jucăuşă în jos, pe bărbiea-i vânătă. Seamănă atât de mult! Dar nu, El nu ar face aşa ceva!
-Domnişoară,a-ţi păţit ceva?O femeie de cel mult patruzeci de ani, înaltă, cu ochii şi părul ondulat de culoarea prunii, îmbăcată într-un cojoc de lungime medie care scotea la iveală o bună parte din pantalonii negrii, drepţi, care se terminau cu o floare albă, căl-caţi la dungă şi încâlţată cu nişte cizme deasemenea negre, mă privea curioasă, sprijinin-du-se în cot de marginea tarabei. Avea o ţinută elegată pentru cineva care vindea în piaţă şi ce mai piaţă, cu opt tarabe şi vreo şase oameni zgribuliţi care încearcă să se încâlzească cu o ceaşcă de cafea din termos! Probabil mă uitam ciudat la ea deoarece şi-a unit sprân-cenele-i subţiri într-un atac forţat asupra ochilor mei care-i reflectau ca o oglindă chipul de înger. Şi cine nu ar fi de-a dreptu şocat să vadă o adolescentă la PIAŢĂ pe la opt fără ceva, mai mult moartă decât vie, cu părul îngheţat de parcă ar fi dat cu o tonă de fixativ, care se asemănă mai mult cu nişte sârme liliachii crescute din senin şi care i-au străpuns craniul decât cu o podoabă capilară, cu pielea albă ca varul, într-un palton subţirel care la o rafală mai puternică ar zbura pe sus, încălţată în adidaşi? Ei bine eu aş fi acea persoană deoarece oroarea din faţa femeii eram chiar eu, un zombi umblător ce făcea piaţa pe la ora opt în fiecare zi de sâmbătă şi scotea aburi pe gură asemenea unuia din primele trenuri. Ciu-ciu!
-Da, da! Apropo, nu ştiţi cât costă un kilogram de cartofi? Aha, inteligentă întrebare…
-Preţul este afişat, încuviinţă femeia uitându-se din nou cruciş.
-Cunoaşteţi o domnişoară blondă care...
-A... Ea! Aaaaa... Facem vocalizele de dimineaţă şi nu ştiu eu? Îi ţin locul. După cum vedeţi am părul... Bla, bla, bla. De parcă aş fi oarbă!
-Nu mai contează! La revedere! Mă întorc fără advertisment către răsărit şi apoi cad jos, răpusă parcă de unda de şoc a unei bombe. Lângă mine un tânăr îmbrăcat într-o geacă de culoarea scoarţei de copac îşi ţinea mâna lipită de faţa-i palidă, peste care se prelingeau şuviţe ciocoloatii într-o cascadă ce se termina pe la mijlocul obrazului. Dintre degetele-i subţir se arătau semeţe sprâncenele curbe dar bine conturate şi ochii-i închişi, continuaţi cu cearcăne mari ce-i trădau nopţile-i pierdute. Corpul îi era uşor atletic iar hainele-i murdare şi şifonate îmi dădeau impresia unui om dezordonat, neinteresat de aspectul său fizic, poate şi de cel sufletesc. Mă ridic stângaci din noroiul trotuarului şi îi întind mâna ca să-l ajut sau mai degrabă să-i dau o lecţi zdravănă! Cum îşi permite să stea ca o statuie fără să spună măcar dacă a păţit ceva? Chiar dacă e un necunoscut tot am dreptul să mă îngrijorez pentru cineva care zace într-o baltă cu apă mai mult decât murdară şi care-şi ţine mâna la faţă de parcă se ascunde intenţionat de mine. M-ia prins palma cu degetele-i murdare de noroi fără a-şi clinti cealaltă mână de pe faţă. Parcă s-a prins de intenţia mea şi de aceea nu m-a lăsat să-l apuc de mână prevestind c-am să-i dau drumul din nou în baltă. Avea ochii tot închişi şi stătea ca o statuie în faţa mea fără să facă vreo mişcare, nici măcar nu dădea semne că respiră. Ce enervant! Îi apuc cu ambele braţe mâna încercând să-i văd faţa. El s-a opus fiind probabil la fel de nervos ca şi mine.
-Încetează! S-a răstit la mine fără prea mare sinchiseală şi s-a încruntat nervos în timp ce ochii săi de nepătruns parcă emanau energie negativă. Şi-a descoperit chipul de iar de pe buza superioară o şuviţă de sânge i se prelingea jucăuşă în jos, pe bărbiea-i vânătă. Seamănă atât de mult! Dar nu, El nu ar face aşa ceva!
-Tomy? La auzul cuvintelor mele s-a ridicat în picioare dându-mi totoodată o palmă arzătoare peste faţă. Mâna lui era mai grea decât am crezut. Durerea este insu-portabilă. Obrazul mi s-a înroşit asemenea unui rac în apa clocotită. Îmi acopăr obrazul cu ambele mâini şi închid ochii sperând că toate cele întâmplate sunt doar o halucinaţie de-a mea din cauza frigului pătrunzător ca şi cea precedentă. Locul loviturii devine şi mai dureros când încerc să mă prefac că totul este doar un coşmar iar dacă voi ţine ochii în-chişi încă un minut mă voi trezi în patul meu, în sunetul alarmei de la ceasul deşteptător şi mă voi ridica mormăind ceva de nedesluşind apoi mă voi spăla pe faţă şi voi începe să comentez că dimineaţa este un calvar. Aştept un minut, două, trei. Totul rămâne neschim-bat. Apăs pe locul unde ar trebui să fie aşa-zisa lovitură. Degeaba mă străduiesc! Chiar şi o mică presiune mă face să simt în obraz o durere de nesuportat, de parcă cineva învârtea un pumnal foarte ascuţit în acel loc. Dar nu! Nu voi plânge oricât de tare m-ar durea deoarece vreau să-i demonstrez acestui necunoscut al propriilor mei ochii că sunt la fel de puternică ca şi el şi pot să-i rabd chiar şi zece lovituri fiindcă trebuie măcar o dată să înveţe cum e să fii învins pentru că niciodată nu poţi fi doar învingător! Cum eu am pierdut conflictul cu destinul aşa şi el v-a pierde în faţa me. Îmi las mâinile de pe obraz. Un foc de nestins se formează în acel loc. Nu e la fel de important ca lecţia pe care o va primi! Îmi deschid ochii pe neaşteptate. Sunetul răsunător al palmei se prelinge uşor în urechea amândurora ca un ecou al disperări. Încerc să-i mai dau una dar el mă opreşte şi mă împinge către stâlpul de lângă vânzătaoarea care deja moţăia pe o grămojoară de cepă. Nu am reuşit să mă dau la o parte şi mi-am izbit cu putere mâna de stâlp. În aceea clipă am simţit ceva ciudat, de parcă cineva mi-ar fi băgat mâna în lavă, apoi acea lavă
s-a transformat în cea mai rece ghiaţă. Totul se învârtea în jurul meu asemeneau unui carusel şi cred că vedeam dublu sau triplu. Abia dacă distingeam nepăsarea din faţa necunoscutului şi câteva fragmente din conversaţia a două vânzătoare. Lumina dimineţii se transforma încet-încet în întunericul unei nopţi până ce întreaga mea fiinţă a fost acapartată de negură. Negru, negru precum El.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu