Tsubaki I: Sentimente sau raţiune

Probabil ultima postare până duminică.

Capitolul 2

            -Haide! N-am toată ziua la dispoziţie! se răsti încruntându-şi sprâncenele.
            Îmi fac loc cu umerii prin mulţimea zgomotoasă. Spitalul era aşa de sumbru de parcă era însuşi casa morţii. Poate chiar albul devenea negru în ochii bolnavilor nefericiţi. Asistentele, doctorii, toţi erau posomorâţi. Simţurile mi-erau mai ascuţite. Parcă acel hol era  cărarea nălucilor iar sala de aşteptare biletul spre moarte. Dacă adevărata mea natură era descoperită şi eu aveam să mor odată cu sufletele chinuite. Apăs mânerul unei uşii reci, mai rece decât ghiaţa, şi sunt întâmpinată de o asistentă.
            -Domnule doctor, v-a sosit pacienta! A spus holbânduse la mine de parcă nu a mai văzut o fată de cincisprezece ani în viaţa ei.
            -Bine. Spunele să intre!
            -Luaţi loc vă rog.A arătat cu degetul spre două scaune din lemn.
            -Nu, dumneavoastră pe aici. M-a condus la o altă uşă, de data aceasta mai normală. Câte uşi o fi având spitalul ăsta dacă o singură încăpere are trei? Ce spital ciudat…
            Un bărbat de aproximativ treizeci şi ceva de ani, în halat alb,s-a îndreptat spre mine cu paşi mărunţi, bine calculaţi. Zâmbi suspicios.
            -Aveţi să-mi spuneţi ceva, domnişoară?...
            -Azmaria. Nu prea multe. Dacă nu-i arăt eu m-ar lua la întrebări şi sigur aş

păţit-o rău de tot. !Ridic mâneca bluzei şi las la vedere muşcătura sau ce-a rămas din ea. Pielea mea albă o făcea mai vizibilă decât aş fi dorit. El se uită insistent timp de câteva minute. Ridică din umeri şi oftă adânc, nedesluşind, spre binele lui, cauza acelei cicatric.
            -Unde te-ai rănit? încuviinţă suspicios.
            -În nişte cuie. A fost singurul lucru care mi-a trecut prin minte. Sper că nu va fi destul de deştept încât să-şi dea seama! 
            -Mama ta ştie? O, nu! Nu-i a bine deloc! Azmaria gândeşte, gândeşte! Doar n-o să te laşi învinsă de un simplu om! Om, un simplu om...

            -N-am crezut de cuviinţă s-o mai îngrijorez. Este destul de ocupată şi aşa...
            -Trebuie să-ţi fac antitetanos. Asta-mi mai lipsea! 
            -Nu-i nevoie. Mama unei prietene e asistentă şi mi l-a făcut ea. Trebuia să scap cât mai repede de tot calvarul ăsta şi în acelaşi timp să nu dau de bănuit. Nu poţi pur şi simplu să spui: “Ştiţi ,mă plimbam cu o prietenă şi din greşeală m-a muşcat. Nu am

luat-o în nume de rău ,ştiu că n-a vrut, dar ce să-i faci dacă era vampir?” Lumea m-ar crede psihopată fără nici o discuţie!
            -Bravo! Eşti un exempu pentru toţi! Cred c-am terminat. Da, da exemplu pentru toţi ,cum să nu! Un vampir e un bun exemplu pentru toţi, nu?
            Îi făcu semn asistentei s-o cheme pe mama. Am răsuflat uşurată la gândul că secretul nu mi-a fost dezvăluit, cel puţin aşa speram. Se salutară reciproc şi el îi zise:
            -Se pare că fiica dumneavoastră nu are nimic, poate doar e puţin obosită. În rest totul e în regulă. Sunteţi norocoasă că o aveţi.
            -Dar… O mică gropiţă se formă între sprâncenele sale. Probabil a fost un şoc când a aflat că n-am nimic. Se mai întâmplă...
            -La revedere! I-o tăie el scurt şi fără nici o inhibiţie.
            Mama a fost destul de ofensată şi nici nu s-a sinchisit să-i răspundă. Tensiunea se răspândea periculos în jur, noroc de asistentă.
            -Pe aici vă rog! încuviinţă cu un zâmbet prietenos ce-i mai înmuie inima mamei.
            -Desigur. Bine că mai sunt şi persoane amabile pe lumea asta. Păcat că nu se numără printre ele.
            Am păşit încet pe podeaua rece, ignorând oameni care se uiatu invidioşi la noi, şoptind pe la spate: “Ce norocoase! Mă mir cum de-au scăpat… De ce nu sunt eu în locul lor?!” şi alte vorbe în vânt. Îmi scot telefonul din buzunar şi-l sun pe Jhon. Prin microfon răzbate o muzică zgomotoase şi câteva ţipete.
            “Salut Azmari! Să nu-i spui mamei de petrecere şi să-mi dai un beep când veniţi spre casă! În rest ce mai faci?”
            -Bine şi nu-ţi fă griji, te mai sun. Apropo, ce te-a apucat?
            “Nimic. E ziua unei prietene şi părinţi n-o lasă să o organizeze aşa că a

organizat-o la noi.”
            -De când eşti tu aşa de cumsecade?!
            “Se pare că nu prea mă cunoşti surioară!” Spuse cu-n aer de superioritate.
            -Mă rog. Pa.
“Pa. Şi nu uita de promisiune!”
            -Nu ţi-am promis nimic, da! Închid telefonul şi-l bag în buzunarul de la pantaloni, dar mama deja se uita ciudat la mine.
            -Ce să promiţi? Un pliu adânc apăru pe fruntea sa.
            -I-am spus lui Jhon că nu ajungem la nici un compromis în privinţa lecţiilor. Ce i-aş putea promite?

            -De unde să ştiu eu?! A răspuns ridicând din umeri.
            -Apropo, când mergem acasă? Aş vrea să scriu ceva.
            -În primul rând învaţă-te să găseşti un argument solid, şi în al doilea rând să nu-ţi faci nici o iluzie! Trebuie să i-au căteva cărţi de la bibliotecă.
            De această dată a ştiut să-mi lipească buzele. Picioarele se conformează deciziei dar mintea e în altă parte. Tot la spusele fetei mi-e gândul. E nicăeri şi pretutindeni. De ce mi se arată numai mie? Nici cartea aurită nu cred c-ar avea răspuns la întrebarea mea. Închid ochii în speranţa c-o să-i aud iar vocea cristalină. Parcă mi-a citit gândurile şi acum nu doreşte să se-arate în nici un chip. Oare de ce a trecut mama ei de poarta uitării şi ce este aşa zisa poartă? Unde ajungi dacă o treci? Ce uiţi? Aş dori să găsesc cartea! Simpt că se va întâmpla cândva; dar când? Poate chiar fata e responsabilă de somnul meu atât de liniştit?! Dacă aş dormi aşa în fiecare noapte nici nu mi-ar păsă că sunt vampir. Câte iluzii deşarte ce nu se pot îndeplini niciodată... Indiferent ce fac îmi aduc aminte de fată şi de carte. E blestem sau noroc? Noroc blestemat... Aş rezolva ceva dacă mi-aş arăta adevărata faţă? Nu prea cred! Dacă m-aş schimba şi aş fi mai sociabilă toţi ar crede că am luat-o razna din nou aşa cum s-a întâmplat de când am devenit retrasă.
            -Mai aştept mult? Vociferă mama.
            -Ce să aştepţi?
            -Pe tine, ce altceva. Nici n-ai observat când am ajuns?!