Yuki

O scurtă poveste de-a mea scrisă anul trecut.
-->

                                                      

                                                     Yuki

            Cald. Ameţitor de cald. Din prima zi de viaţă şi până acum niciodată nu mai fusese aşa de cald în Tokyo. Simţeam cum stiloul mi se prelinge printre degete. Nici caietul cu care îmi făceam vânt, şi nici măcar ventilatorul de lângă mine nu îmi uşurau deloc situaţia în care mă afla. Stăteam aţintită cu privirea la ceasul de pe birou. Număram secundele. Ora trei, cincisprezece minute şi patruzeci şi şapte de secunde. Cincisprezece şi patruzeci şi opt de scunde. Patruzeci şi nouă. Cincizeci. O sută. Un million. Optzeci de miliarde. Şaizeci şi unu de pagini care trebuiau să fie desenate deja. Mi-am aşezat capul pe suprafaţa prăfuită a lumii mele. Manga era singura şi unica mea lume.

            Cum putea să-i spună lui Yoshiro-san că în două săptămâni n-a putut să termine un amărât de capitol? Cum putea să-i suporte mustrările când ea nu avea nici o vină că eu, Chou, am fost atât de incapabilă încât nu fusesem în stare să găsesc nici măcar un nume pentru noua mea manga? Ce uşor îmi era să dau cu piciorul unei propuneri care probabil nu mi se va mai oferi vreodată… Yuki, cum poţi fi într-atât de proastă încât să refuzi ca propriile tale desene, ca propria ta poveste să fie publicate într-o revistă shoujo manga?!

            O rază de lumină mi s-a prelins pe mână, făcând ca unghiile mele cu fulgi de zăpadă să strălucească. ”Fata care iubea zăpada”.  Da! Prima mea poveste. M-am ridicat de pe scaun. Recipientul cu tuş s-a rostogolit pe podea. Am ignorat zgomotul sticlei sparte. Acum chiar nu aveam încotro. Trebuia să găsesc acele foi de hârtie. Am împins brutal uşa de la dulapul în care îmi ţineam cărţile de şcoală.

            -Pe-aici pe undeva… Am pus mâna pe ultimul caiet de pe raft. Aici. Nu aveau voie să nu fie aici. Chipul mi s-a destins şi un zâmbet mi-a apărut în colţul buzelor. Aşa cum bănuisem. Era în caietul de japoneză, singurul lucru ce ţinea de şcoală pe care avusesem bunăvoinţa să-l cercetez în timpul vacanţei. Am aruncat o privire foilor mototolite. Dialogurile se potriveau. Povestea era puţin cam grăbită. În unele pagini fundalurile nu mergeau cu ceea ce voiam să redau. Personajele se asemănau izbitor de mult între ele. Oricum încercam s-o dau, calitatea acestei prime lucrări era îndoielnică. Dar, dar căldura ce o emanau aceste linii, parfumul tuşului, hârtia ce mirosea a dango. Şi o schiţă neterminată al faimosului Tokyo Tower drept pagină dublă. Chiar dacă această lucrare nu se putea compara în nici un fel cu ceea ce eram capabilă să desenez şi să scriu acum, probabil acesta era singurul lucru care-l puteam face .

            Am alergat pe holurile casei în căutarea ei. Eu, cu înfăţişarea pe care o aveam, cu faţa-mi arsă, incapabilă să vorbesc corect; pentru mine era absolut imposibil să mă arăt în faţa celui ce îmi era editor. S-ar îngrozi şi m-ar întreba tremurând, zgâindu-se la falaca-mi căzută:

             ”Ce s-a întâmplat cu Yuki pe care o ştiam* Unde ţi-a dispărut fericirea, Yuki-san? Tu eşti doar o străină care încearcă să câştige pe nedrept celebritatea domnişoarei Chou! Crezi că cineva ar crede că eşti persoana care pretinzi că ai fi?! O urâţenie ca tine n-are dreptul să iasă din casă! Pleacă de-aici până nu chem paza! Şi nu uita: să ne-o aduci pe mangaka noastră înapoi. Monstrule!" Am început să plâng. Era aşa de nedrept!

            -Te simţi bine? Plângi?! Mi-ai pus o mână pe umăr. M-am întors către tine şi ţi-am văzut chipul atât de drăguţ. Ce piele impecabilă aveai! Ochii tăi negri se potriveau atât de bine cu părul prins într-o coadă de cal la spate, negru precum tuşul pe care îl foloseam ca să realizez desenele de calitatea cea mai bună. Buzele de mărimea unui boboc de lalea, de un roşu perfect şi degetele-ţi lungi şi delicate ce învârteau o şuviţă de păr ce-ţi ajungea mai jos de talie. Erai aşa frumoasă, Yuki-san!

            -Nu. Nimic. N-am nimic. Am încercat să te ridic de pe podea însă tu erai prea absorbită în ceea ce făceai. Te uitai cu atâta fascinaţie la desenele mele !…

            -Vrei să i le duc lui Yoshiro? N-am apucat să-ţi răspund fiindcă tu deja te încălţai în pragul uşii. Mi-am luat în grabă papucii de casă şi am coborât la parter. Am văzut cum laşi uşa de la intrare deschisă, special că să mă faci să te urmez, apoi cum deschizi poarta.

            -Nu. Nu vreau. Sunt doar nişte desene stupide! Te-ai întors către mine şi mi-ai spus zâmbindu-mi:

            -Mie mi se par perfecte, Yuki-chan. Ai închis poarta în urma ta. Dispăruse-i din câmpul meu vizual. Auzeam doar claxonul unei maşini. Am simţit cum inima mea o ia razna. Ce se întâmplase cu tine?!

            -Aşteaptă-mă, Yuki-san!. Am fugit pe stradă către oamenii care începeau să se strângă în jurul unui corp inert căzut pe asfalt. O persoană necunoscută s-a plecat în faţa-mi până la pământ.

            -Îmi… îmi pare atât de râu! Ş-ştiu că vă e cu neputinţă dar vă rog… vă rog să mă iertaţi! Am trecut pe lângă el fără să iau în considerare cunvintele ce mi le spusese. Mă aşteptam la cei mai rău. Dar nu, nu la asta! Nu putea-i fi moartă! Tu n-aveai cum să… 

          -Yuki-san! Ţi-am îmbrăţişat corpul plin de sânge. Şiroaie lacrimi mi se scurgeau de pe obraji pe rana de la capul tău. M-ai privit cu o expresie tâmpă. Făceai eforturi uriaşe ca să respiri. M-am prăbuşit peste tine. Nu mai puteam îndura.

            Singurele lucruri pe care mi le amintesc din ultima zi când în casă se aflau două buletine cu numele de Yuki Takayama au fost şopatele tale.

            “Sunt atât de fericită pentru tine, Yuki-chan! Însfârşit nu ai ţinut cont de ceea ce cred ceilalţi despre tine şi ai ieşit din casă. În sfârşit… De ce faţa lui Yuki-san este atât de rece? De ce lacrimile tale mă încălzeasc? Pentru ce energia mea vitală mi se scurge din vene? Ştii răspunsul la această întrebare, Yuki-chan? ” Ochii ţe-au rămas pironiţi către cer şi din acea zi sufocantă de vară nu te-am mai văzut niciodată.

                                                                          ***     

            Artificiile de anul nou luminează oraşul. Nu îmi imaginasem vreodată că de la balconul editorului meu turnul Tokyo Tower se poate vedea aşa frumos. Deşi afară era îngrozitor de frig, deşi zăpada îmi acoperea mâinile îngheţate, cu toate acestea în adâncul inimii mele simţeam o profundă stare de fericire. Te-ai aşezat lângă mine ţinând o cană cu ciocolată caldă în mână.

            -Chou, ştii că manga ta va fi serializată la începutul lunii vitoare, nu-i aşa? E un început bun pentru tine.

            -Ştiu, Yoshito-sama. Da, Yuki-san, povestea noastră va devein un anime. Am făcut ceva mai mult decât să ies din casă fără să-mi pese de ceea ce zic oamenii despre mine. Cu şi pentru tine mi-am asigurat un loc important în societatea în care nu credeam că voi avea vreodată acces.

            Eu, fluturele, privesc lumea de pe o floare îndepărtată de cireş. Astăzi îmi voi lua zborul. Dar aripile cu care mă înalţ în văzduh se datorează doar fericirii tale. Doar ţie.

 

Yuki to Yuki                             Zăpadă şi fericire

Tokyo Tawa miru ka                Vezi turnul Tokyo Tower?

Sora no chou…                       Fluturele cerului...

-->

Yuki(幸)înseamnă fericire iar Yuki(雪) înseamnă zăpadă.

Chou(蝶)înseamnă fluture.