Tsubaki I- prima camelie: Sentimente sau raţiune

O poveste de-a mea în curs de scriere începută acum 2-3 ani. După cum veţi observa povestea cuprinde mai multe părţi împărţite pe mai multe capitole, în curând existând o posibilitate foarte mare să adaug şi arcuri paralele. Deasemenea, după fiecare parte încheiată urmează unul sau mai multe specialuri. Am scris prima parte când avea 13-14 ani deci vă rog să nu luaţi această parte ca fiind stadiul actual la care mă aflu la exprimarea în scris, imaginaţie şi idei.

-->

                 Tsubaki

        Acela e viitorul, acela e trecutul iar acela e prezentul. Dar care dintre „acela” sunt eu?

                                                                       I

                            Sentimente sau raţiune

            Eram acolo. Trăiam fără a fi vampir, având memoria încărcată cu zeci de amintiri.

Capitolul 1

            S-a întâmplat acum trei ani. Mă plimbam pe faleză cu o prietenă din copilărie. De mici ne plăcea să privim stelele în fiecare seară. Ea a avut o uşoară ezitare dar până la urmă a acceptat să ne întâlnim şi în acea noapte. O dată cu dispariţia mingii de foc în valurile înspumate am simţit o oarecare răceală din partea ei, dar am crezut că mintea îmi joacă feste. Câinii îşi desfăşurau concertul straniu în depărtare. Dintr-un motiv necunoscut, neliniştea a pus stăpânire pe mine. Odette se îndepărta tot mai mult. Când am prins-o din urmă stătea pe o bancă, muşcându-şi degetul mare. Şiroaie de sânge i se prelingeau pe mâneca rochiei galben pai. Părul de smoală îi strălucea în lumina felinarului. Şi-a întors capul spre mine. Ochii de tăciune mă studiau până la cel mai mic amănunt. Zâmbi malefic, arătându-şi colţii ascuţiţi. Respiraţia mi s-a oprit. S-a ridicat fără zgomot şi s-a îndreptat încet, cât mai încet cu putinţă, dorind să amâne cât mai mult momentul. Instinctul îmi spunea că trebuia să fug, dar picioarele-mi erau inutile, de plumb. Chipul şters era hipnotizator.
            -Scuze! îngână încet, în transă. Şi-a înfipt dinţii în gâtul meu rigid, secătuindu-mă de viaţă, apoi a dispărut în ceaţa groasă, venită din adâncul cerului pe nesimţite. Ochii îmi erau grei, prea grei pentru ai putea ţine deschişi.
            Am mers mecanic acasă. Am ferecat uşa şi m-am aşezat în pat. Era atât de ciudat! Nu mai simţisem nimic asemănător până atunci. Capul îmi exploda şi simţeam o incontrolabilă poftă... de sânge. Oglinda de pe masa din cireş reflecta în lumina selenară un chip nou, de mort.Eu eram acea persoană cu faţa văruită?
            -CINE SUNT-un vampir, slujitor al nopţii veşnice din inima sa?
                                                                                                                                                                                                                 *** 

    
            -Azmaria, trezeşte-te! De parcă am dormit...
            Îmi strâng cu cealaltă mână braţul drept, nedorind să-i arăt secretul meu, secret ce l-am păstrat în tăcere atâta timp. Ignor zâmbetul radios al fratelui meu şi mă îndrept spre baie. Cascadă de apă îngheţată cade pe pielea mea, contopindu-se cu şiroaele de sânge. Ciulesc urechile şi aud şoaptele din bucătărie. “Eşti sigur că n-a păţit nimic? Se comportă ciudat de-o bună bucată de vreme? N-ar trebui s-o ducem la doctor să vedem ce-i cu ea? Tot timpul poartă haine cu mâneci lungi iar săptămâna trecută i-am găsit bluza pătată de sânge. Să nu mai spun că noaptea tot timpul se încuie în cameră!” Jhon ripostă: “N-are nimic, mamă! De unde ţi-a venit ideea asta?! Probabil s-a pătat cu ketchup. Ai uitat că adoră pizza? Şi doctorul ce-o să-ţi spună? Că ai halucinaţii. Cum ţie nu-ţi place să fii deranjată aşa şi ei.” Fratele meu e singurul ce-mi cunoaşte parţial secretul. I-am spus că m-am schimbat dintr-un motiv anume însă nu mă afectează această schimbare în nici un fel. El m-a crezut şi a promis c-o să-mi ia apărarea în faţa mamei, suspicioasă fiind. “Ai grijă cum îmi vorbeşti!” ”Am dreptul să o apăr, nu?” Oh, uite ce a cauzat minunata mea putere! Trebuie să inervin înainte să se “omoare”  între ei! Mă sprijin de faianţa rece şi oftez. Să-mi stăpânesc instinctele vampirice şi să nu-mi mai muşc braţul ar fi cea mai bună soluţie. Doctorul o să vadă că n-am nimic şi ei o să îngroape securia războiului.    
            Apăs pe mânerul uşii şi mă îndrept spre bucătărie. Şoaptele au devenit ţipete ce răsunau în întreaga casă. De ce trebuie să se certe din cauza mea? O dată cu plecarea tatei eu am devenit mărul discordiei. Dacă n-aş face umbră pământului totul ar fi perfect! Nu şi-ar mai arunca vorbe acide, n-ar mai fi viaţa lor un calvar cauzat de mine.
            -Opriţi-vă! O să merg la doctorul ăla şi o să vezi că n-am  nimic!
            -De unde ştii tu de doctor? Încuviinţă surprinsă.
            -Ţipetele se auzeau în toată casa. Era absurd să nu le aud şi eu.
            -Deci aşa rămâne! Mâine dimineaţă să fii jos din pat la prima oră.
            -Da. Sper ca rănile să mi se vindece până atunci, altfel nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla.
            Nu aştept şi cuvintele lui. Plec trântind uşa în urma mea. Îmi ridic mâna în aer şi privesc la urma poftei mele. Fiind vampir mă vindec mai repede dar de-ajuns de repede încât să scăp de bănuielile mamei? Punctele roşii erau cicatrizate dar destul de observabi-le. Să nu mai spun de pernă care nu arăta chiar normală. Doar “câţiva” fulgi împrăştiaţi prin toată camera şi cearşaful îmbibat cu sânge. Nimic deosebit. Am aspirat în cameră şi am pus cerşafurile la spălat pe motiv că am scăpat acuarele pe ele şi nu se mai iau dacă nu le speli imediat. Perna am aruncat-o la gunoi şi mi-am luat alta de la magazin, fără ştirea mamei, desigur. Apoi m-am aşezat pe scaun şi am început să stric o foaie de hârtie cu o poezie cam ciudată. Oglinda în care mi-am privit prima oară chipul de mort e şi acum la locul ei. O strofă, două,trei. Mintea mi se pierde în vârtejul de cuvinte. Orele au trecut pe nesimţite. Deja soarele şi-a pierdut strălucirea. Mă întind în pat şi-ncerc grăbită să adorm înainte ca vampirul din mine să-şi arate sălbăticiunea. Ultima rază de soare şi prima clipă în lumea viselor. A fost aproape! Măcar trei-patru ore nu voi fi un pericol pentru familie şi pentru mine însumi.

            Visez, visez o bibliotecă mare, infinită. Mă plimb câteva cilpe prin ea, eternităţi în lumea materială. O carte aurită îmi atrage privirea. O explorez cu degetele arzând de emoţie. E prăfuită. Probabil nimeni ce a pătruns în biblioteca imaginaţiei nu s-a sinchisit să o deschidă. După foile îngălbenite îmi dau seama că i-o idee pusă pe hârtie cu secole în urmă. Titlul: “Ai curaj să treci de poartă?”, autorul: “Cel pe care îl preferi”. Poarta cui? “A uitării.” O fetiţă cu părul cârlionţat îşi curbă buzele într-un zâmbet suspicios. “Dacă treci poarta să mi-o aduci pe mami înapoi! Şi ea a trecut-o şi nu s-a mai întors. A spus că trebuie să plece pentru câteva zile dar au trecut ani şi n-a mai venit. Spunei că eu şi tati suntem îngrijoraţi şi c-o aşteptăm şi-acum. Vrem să se întoarcă înapoi!” A făcut o ple-căciune şi a dispărut, de parcă nici n-a fost. Am simţit cum cineva mă bate pe umăr.
            -Ce-i? Am zis bosumflată, frecându-mă la ochi.
            -Parcă era vorba că te trezeşti dis-de-dimineaţă! încuviinţă mama nervoasă.
            -Tu n-ai citit cărţi toată noaptea.
            -Nu mă lua cu de-astea! Nu te-ai mai atins de-o carte de anu' trecut!
            -Deci totul a fost doar un vis...
            -Un vis ar fi dacă te-ai da jos din pat mai repede. Haide, nu am toată ziua la dispoziţie! Tot timul e grăbită. Parcă face lucrurile contra cronometru.
            Era inutil să mă împotrivesc. Mama e oricum prea încăpăţânată să lase de la ea. Fug în baie şi zăvoresc uşa. Rănile erau aproape vindecate dar tot se cunoşteau. Trebuia să inventez ceva pe moment altfel nu a-şi fi scăpat de interogatoriul mamei. Cred că dacă ar afla că sunt vampir întâi m-ar lua la întrebări şi-apoi s-ar speria. E atât de ciudată! Mereu hiperactivă şi pusă pe conflict. Deobicei i se pune pata pe Jhon, amândoi fiind exagerat de orgolioşi. Aşa mamă aşa fiu! Eu semăn mai mult cu tata. Ba cu picioarele pe pămănt, ba pe altă planeta, când dezaprob ceea ce-am aprobat, foarte introvertită... Şi-aşa dacă m-aş băga ca musca-n lapte între ei aş' ieşi şifonată.Încă ţin minte când am facut-o! 

<<        -Nu-i aşa că ţii cu mine, doar sunt fratele tău?
            -Cine te-a educat, te-a crescut nu eu, mama ta?
            -Dacă îmi ţii partea o să-ţi fac cunoştinţă cu prietenul meu.
            -Nu-l asculta, te învaţă nu mai prostii! Dacă eşti de partea mea o să te programez          la coafor.
            -Hei, ăsta-i şantaj! Nu pot să ţin cu amândoi?
            -Nu! Drept pedeapsă nu o să mai ieşi din casă o săptămână!
            -Şi surioară, ia-ţi adio de la laptop!
              -Dar..
              -Nici un dar!
            -Ce-i asta?! Ne şantajezi pe noi!          >>

            Deci nu mulţumesc! Prefer să fiu marginalizată decât şifonată! Momentul de meditaţie este spulberat de vocea mamei.
            -N-ai terminat? O să întârziem!
            -Imediat! Intru în camera mea şi scotocesc dulapul în căutare de ceva mai normal. Mi-am luat nişte pantaloni negrii, o bluză turcuaz şi o pereche de saboţi deasemenea negrii.
            -Am terminat.
            -Ce bine! Hai mai repede! Jhon, să nu faci nimic cât suntem plecate!
            -Da, da! Ce petrecere monstru va fi…Zise visător.
            -Am auzit bine?
            -Nu mamă. Se pare că halucinezi.
            -Ai noroc că întârziem!
            -Da, da cum să nu! încheind şi ultimele cuvinte izbi cu putere uşa.
            Cerul îşi întindea aripile udate de suspine şi ne întâmpina cu felurite miresme. Păşeam sfios pe străduţa pietruită, cufundată în gânduri. Fetiţa din vis încă îmi bântuia mintea. Doream s-o întreb mai multe despre acea poartă a uitării, despre mama ei... Oare unde este acum Odette şi la câţi vampiri a mai dat naştere? Cu fiecare noapte pofta devine mai greu de stăpânit. Aş vrea să nu fi insistat să privim stelele dacă ea nu dorea. Dar am fost încăpăţânată că de, să ne aducem  aminte de copilărie. Dar ea era atât de secretoasă, mereu a fost... Nu am bănuit că se ascunde asemenea secret în spatele chipului binevoitor de fiecare dată. Atât de diferită... Oare regretă ceea ce a făcut? Va deveni cea de odinioară şi vom fi din nou prietene nedespărţite? În fieceare noapte slujitori întunericului mă cheamă.Să mă duc cu ei? Prietene. Ochii îmi cad pe medalionul aurit, în formă de inimă, pe care mi l-a dat de ziua mea.

 <<       -Cât timp vom avea pozele amândurora în acest medalion vom fi prietene mereu!
            - Promiţi?
             - Da.Fie ca nimic să nu ne poată despărţi!                                                   >>

            Chiar şi noi... Prietenia noastră, sau ce-a mai rămas din ea, s-a răcit. Atât de rece... “Oare?” Vocea  copilăroasă îmi invada timpanele. Fetiţa avea acelaşi zâmbet ca în vis. “Te rog, n-o lăsa să mă ia! Tati este bolnav şi vreau să-l ajut!” Fusta veche, maronie ,îi cădea peste picioarele îngheţate. ”Caută cartea! Grăbeşte-te, altfel mă v-a lua!”
            -Cine? Şoptesc şi rămân cu buzele desfăcute, uimită de spusele fetiţei. Îmi întorc privirea în spate s-o întreb. Prea târziu... A dispărut de parcă nici n-a existat. Dar părea atât de vie…Ce era acel ceva ce dorea s-o ia? Şi cine sunt părinţii ei? De ce mi se arată mie? Atâtea întrebări şi nici un răspuns, nici unul... Ce este acea poartă a uitării? Oare cartea prăfuită de as' noapte să fie legătura? O voi căuta. Dar unde?   
            -Cine ce? Aceaşi voce prea bine cunoscută. Nici n-am observat când am ajuns la spital. Gândurile erau prea importante, dar acum... trebuie să inventez ceva altfel nu voi mai primi nici un răspuns.
            -Nimic. Gândeam cu voce tare, doar atât.
            -Nu cumva trebuie să-mi spui ceva? S-a arătat mama curioasă.
            -Nu, n-am nimic de ascuns. De fapt ţi-am ascuns totul, dar nu vreau să-ţi pun în pericol viaţa! Nu vreau să deveniţi şi voi vampire.
            -Bine, cum zici tu. Mamă de ce eşti aşa, aşa de ciudată? Te-ai schimbat de la plecarea tatei. Tată, de ce-ai plecat? Nu mi-ai spus nimic. Ai plecat pur şi simplu. Care a fost motivul? Cum rămâne cu “la paisprezece ani te voi duce în Franţa?”.

            Îţi văd zâmbetul în fotografi dar niciodată nu-mi vorbeşti. Ai plecat fără să-mi spui “la revedere”.  De ce nu mai eu îmi amintesc de tine? Mama se încruntă şi zice că nu cunoaşte pe nimeni care să semene cu tine iar Jhon se răţoieşte la mine de parcă ar fi ceva amuzant. E amuzant să ştii că tatăl tău a dispărut... se pare. Ea se roagă de mine să i-o aduc pe mama ei iar eu mă rog de întuneric să-mi aducă tatăl. Eu sunt întunericul? Mai degrabă i-o coincidenţă. Coincidenţă...